Hidra imobiliară globală - Shikun la Cinepolitica, 2024

Shikun este un termen al limbii ebraice care desemnează ansamblul de locuințe sociale construite de Israel pentru a găzdui imigrația evreiască de pretutindeni, începând cu anul 1948, anul constituirii sale ca stat. Este un termen care provine din verbul "a adăposti", în limba ebraică. Cu astfel de "shikuniin" (pluralul pentru "shikun") a fost împânzit teritoriul întregului stat Israel, confruntat, după 1948, cu o puternică emigrație evreiască. Problema coloniilor și a adăposturilor, în special a celor edificate în Cisiordania, este o problemă politică spinoasă, mai ales din 1967, de când Cisiordania a devenit teritoriu ocupat de Israel. Fenomenul imobiliar a tot luat amploare, începând cu Războiul de 6 Zile, din 1967, soldat cu anexarea Cisiordaniei și a celorlalte teritorii (dintre care doar Gaza a fost restituită, cu efectul ghetoizării acesteia). Refuzul politic de retrocedare a Cisiordaniei, urmat de cotropirea ei imobiliară, prin amplasarea de noi și noi ansambluri de beton, a amplificat conflictul dintre evrei și palestinieni, oricum preexistent din 1948.


Într-o astfel de locuință, din deșertul Negev, s-a turnat și ultimul film al regizorului. Nu este un shikun din teritoriul considerat ocupat, precum Cisiordania, dar face, printre altele, referire la un asemenea ansamblu de locuințe cu tendință expansionistă. Filmul repertoriază toate problemele controversate ale politicii statului Israel: apetitul imobiliar nestăvilit, instrumentalizarea memoriei Holocaustului (pusă în slujba politicii de anexare teritorială și aservire politică), radicalizarea religioasă a evreilor tradiționaliști. Pe măsura derulării acțiunii, filmările se mută de sus în jos, de la balcoanele etajelor superioare la parterul brutalist, apoi în subsolul și în măruntaiele construcției.

Conceput ca eseu politic protestatar, cu instrumente artistice de tipul ready-made (variind de la citate despre lașitate din Umberto Eco, poeme din poezia palestinianului Mahmood Darwish, la extrase din jurnalismul civic al ziaristei israeliene de la Haaretz, Amira Hass), filmul denunță politicile autoritariste de dreapta, acelea care produc radicalizarea și rinocerizarea poporului evreu. Trimiterea la piesa ionesciană este una dintre cele mai directe și transparente, inclusiv prin costumația dotată cu corn.

Tiparul tematic al piesei Rinocerii este el însuși un produs artistic ready-made, în cadrul filmului care pledează pentru pacea între evrei și palestinieni. Limba arabă este și ea vorbită, alături de cea ebraică, ucrainiană și franceză.

Singura persoană care nu se lasă rinocerizată, refuzând să fie acaparată, în final, de politicile colonialiste vătămătoare ale statului Israel, este o femeie care vorbește exclusiv în limba în care a fost scrisă piesa Rinocerii, franceza - limba drepturilor și libertăților fundamentale ale omului. Distrugerea resurselor de apă ale palestinienilor, ca pretext al apărării împotriva terorismului, este doar unul dintre drepturile fundamentale încălcate acestora.

Atmosfera este nu doar una absurd suprarealistă, la fel ca a piesei de teatru, ci și cea, apăsătoare, a unui teritoriu pustiit, devalizat.

Este prilejul reîntâlnirii cu actrița Irène Jacob și actorul Menashe Noy (cunoscut și pentru serialul israelian de excepție, Our Boys).

Este un film politic de nișă, care inventariază o problematică abundentă, dar fără să o și explice suficient celor nefamiliarizați cu cele ce se petrec, la ordinea zilei, în nebuloasa zonă a Orientului Mijlociu.

Este filmat înainte de atacul din 7 octombrie 2023.

Amos Gitai este un regizor constant refuzat de televiziunea israeliană (rinocerizată), dar recunoscut în Franța pentru ideile sale pacifiste, de aplanare a conflictului în Orientul Mijlociu, prin renunțări din partea evreilor și temperarea lăcomiei lor capitaliste. Așa cum se prezintă situația, în film, conflictul din această zonă este mai mult între evrei (rinocerizați) și alți evrei (salvați de rinocerită), decât între evrei și palestinieni. Într-adevăr, extremismul evreiesc este cel care a dus la asasinarea premierului Yitzak Rabin, în 1995 și, astfel, la dinamitarea întregului proces de pace declanșat de acesta. Încurajat de politicile pacifiste de stânga, regizorul s-a mutat, din Franța, în orașul său de origine, Haifa. Speranța de pace a fost înșelătoare, din cauza propriului popor. Azi, Israelul este prizonierul politicilor de dreapta ale lui Netanyahu. Filmul denunță extremismul acestuia, de instrumentalizare a fricii și de capitalizare politică a acesteia, după același model fascist cu al altor personaje politice precum Trump, Orbán și Putin.

Mărturisesc că am dedus toate aceste intenții regizorale citind și documentându-mă, mai mult decât văzând filmul, poate și pentru că realitatea sa rămâne de neînțeles pentru cei care nu au pus piciorul în acea zonă a lumii.

Înțeleg totul doar ca cetățean român sufocat de rechiniada imobiliară care ține, în România, pagina jurnalismului civic de tip Recorder. Tocmai am aflat de la Recorder că rechiniada imobiliară românească a poposit în Franța. Sperăm ca măcar de acolo să i se pună capăt, înainte ca planeta să se sufoce sub lăcomia betonului, armăturii, shikun-ului și complexului rezidențial cu shopping center pentru consumerismul deșănțat. Mai avem nevoie și de iarbă, vorba cântecului românesc (fără conotații).

Un fapt este cert: atât rinocerita imobiliară din Israel, cât și rechiniada din România au un puternic fundament politic de caracatiță. Afacerea imobiliară este o hidră globală, universală.