Regizorul Dumitru Acriș mărturisește că romanul lui Liviu Rebreanu este o mai veche pasiune de-ale lui și iată că a ajuns să realizeze proiectul unei dramatizări a Ciuleandrei la Teatrul Dramatic "Ion D. Sîrbu" din Petroșani în stagiunea 2023 - 2024. Învățând din cele două transpuneri amintite, mai reușite, mai nereușite, cu plusuri și minusuri, regizorul a luat taurul de coarne pentru a-l supune unui efort revigorant de excepție într-un spectacol-sinteză de mare putere imaginativă și profund respect pentru spiritul scriiturii.
Ciuleandra este o horă, un dans popular de fulminant impact în narațiune, care se desfășoară într-un cerc magic. Horă-cerc cu trimiteri la ritmuri și ritualuri ancestrale. De aceea, regizorul a încadrat în acest cerc magic totul: scena, spectatorii, luminile, spațiul de joc flancat de pereți circulari de un alb sfidător. Mai mult chiar, a lăsat impresia că pogoară din înălțimile întunecate de deasupra scenei un alt cerc de lumini binecuvântate, care închide orizonturile evazioniste într-o lume ținută sever, protector oarecum, sub observație divină. Cerc pe pământ și în cer. Oglindiri. Cercuri concentrice, convergente, puternic coercitive.
Ceea ce urmează să se întâmple în acest spațiu claustrant nu mai poate ieși de aici fără o dezbatere analitică pe măsura înfricoșărilor stârnite de strângerea laolaltă în aceste sinistre încercuiri, provocatoare de convulsii și teamă. Desigur, spațiul creat, scenografia aparțin regizorului, care concentrează în acest perimetru întregul nucleu epic. Ca viziune și amplasament scenic alegerea lui Dumitru Acriș e perfect motivată. Teoretic, George Astaloș avea în vedere asemenea desfășurări fanteziste în scrieri precum Teatrul floral-spațial sau Pluridimensionalitate teatrului. Legitimare demnă de luat în calcul în mizanscena lui Dumitru Acriș incitantă, de-a dreptul explozivă, încadrată în rigorile cercului.
Disturbarea cronologiei subiectului situează montarea în zona unei dezbateri pe tema crimei și a consecințelor ei. Temă cu bătaie în actualitatea noastră românească și nu numai. Criminalitate și corupție. Atunci și acum. Puiu Faranga e deja în spital, frământat de uciderea Mădălinei, soția sa. Mihai Rădulea, interpretul lui Puiu, face un rol de zile mari, greu, solicitant, aproape tot timpul aflat pe orizontala spațiului de joc în acest spectacol studio. Repetatele lui zvârcoliri fizice, rostogoliri pe jos, căderi, tremurul vocii, agitația generală, spasmele nesfârșite, gestica disperării sunt oglindiri fidele ale sfâșierilor lăuntrice care duc la nebunie. Toate reflectoarele sunt îndreptate spre el și mimica lui servește empatic stările personajului, contorsionatele lui gânduri transmise în cuvinte de o gravitate extremă. Cuvinte precipitate, față răvășită de durere.
Conlucrarea regizorului cu un temperament artistic ardent, precum al lui Mihai Rădulea, capabil de a transmite forță și tensiune dramatică, imprimă discursului în general un nivel exemplar de solicitudine interpretativă. Nu-mi dau seama dacă este rolul exclusiv al regizorului de a fi făcut din el ceea ce este Mihai Rădulea în acest spectacol, dar meritele actorului sunt evidente, particulare, luate în sine, separat. L-am văzut acum câțiva ani în Cazul Tudor Vladimirescu, realizat de Gavriil Pinte la Târgu Jiu. Aceeași determinare urcată în parametrii performanței, aceeași putere de a impresiona, transmisă parcă și partenerilor de scenă. Sau mă înșel pentru că toată distribuția e la un nivel superior de prestație actoricească? Datorită cui?
După ce va fi constatat că filmul lui Nicolaescu "preia tema cărții doar la suprafață" (după cum se exprima un critic), evident că regizorul și-a dorit o abordare din interior a subiectului, o problematizare pe structura unui roman psihologic. Și i-a ieșit. Grație scenariului bine scris, din interioritatea personajului central țâșnesc văpăi de confruntări vitriolante între personaje. Dramatizarea romanului e făcută de Angelina Roșca-Ichim sub forma unor scene tensionate între tată și fiu (ministrul Policarp Faranga și Puiu), între medic și pacient (doctorul Ursu și Puiu), între părinții Mădălinei (episod inexistent în roman, dar bine atașat sau chiar necesar atașat epicului). Spun necesar, deoarece Mădălina iese mai puțin caracterizată psihic din replicile bărbaților implicați în mușamalizarea crimei și certurile dintre Tatăl (Mihai Sima) și Mama (Oana Liciu-Gogu) au rolul de a contura indirect profilul moral al acesteia.
Veridice, dure, jucate brutal sunt altercațiile dintre părinți însoțite de bruscări violente. Absolut emoționantă e jelania îndelungată a mamei care și-a pierdut fiica înstrăinată la insistențele soțului agresiv. Foarte convingător Mihai Sima în rolul Tatălui, un om dur, primitiv, neîndurător. Remarcabilă ideea de a amplifica durerea mamei prin urcarea actriței Oana Liciu-Gogu pe scările și palierele interioare ale culiselor teatrului pentru a-și plânge fiica. Moment sfâșietor. Înțelegem că între Mădălina de 14 ani și Madeleine devenită după câțiva ani de la căsătorie se deschide o primejdioasă prăpastie. Din sărăcia în care a crescut într-un sat oltenesc, la saltul în confortul și luxul familiei Faranga din București, ecuația iubirii impuse (ca la mezat) degenerează în tragedie. Cele două medii sunt incompatibile pentru sensibilitatea Mădălinei, delicat desenată în spectacol de Patricia Buraga. Puiu Faranga o ucide de două ori pe Mădălina: când continuă viața lui destrăbălată de beizadea după căsătorie și când o sugrumă într-un moment de furie.
Înfipt în realitatea unor relații sociale imuabile, tatăl lui Puiu, ministrul Policarp Faranga, se ia la harță cu toată lumea pentru a-și apăra fiul de pușcărie. Cosmin Brehuță în rolul Policarp Faranga subliniază voluntarismul, aroganța și incisivitatea personajului într-o interpretare de mare precizie. El se confruntă nu numai cu medicul Ursu (Dorin Ceagoreanu), dar și cu mai marii zilei, procurorul Săvulescu (Mihai Alexandru), prefectul Nicolae Spahiu (Daniel Cergă) sau gardianul Andrei Leahu, schițat pertinent de Robert Vladu. Atmosfera de spital e întreținută permanent de severitatea și rigiditatea în mișcări și gestică a asistentei medicale conturată strict și eficient de Irina Bodea-Radu. Izabela Badovics afișează nonșalanță și obrăznicie în Tilda, mătușa lui Puiu, spre a-și proteja nepotul.
Revin la dialogul dintre Puiu și medicul Ursu, cel care s-a îndrăgostit în tinerețe de Mădălina, fiind din același sat. Dar această mărturisire îi este smulsă datorită dibăciei lui Puiu de a-l descoase. Scena adaugă un plus de tensiune dramatică ansamblului. Bogdan Tălmaciu, Simona Codreanu și Andrei Șchiopu completează o distribuție pusă în evidențierea dramei personajului central, închis în sanatoriul de boli mintale.
Spectacolul e foarte dinamic, are un ritm trepidant, aiuritor prin coloana sonoră presantă (aleasă de regizor), terorizantă chiar, planul real și cel psihologic se întâlnesc în execuția îndrăcită a dansului. Ciuleandra conduce spre extaz, e chiar extazul întrupat în mișcare. Coregrafia propusă de Ștefan Lupu evidențiază frenezia și nebunia celor prinși în hora insinuantă a destinului. Instincte dezlănțuite, senzualitate crescândă. Maxima surescitare dansantă coincide cu actul brutal al crimei, derulat în delir, în subconștient. După care liniștea totală instaurează acuzarea și zvâcnetul conștiinței. Oamenii legii trec la acțiune, intră în rutină, călcând peste moartă, făcând fotografii, etc.
Proiecțiile video pe pereții circulari (coordonator Cătălin Cora) completează expresivitatea narațiunii. Transformarea Mădălinei în Madeleine e sugerată prin fotografii în care ea apare ca femeie emancipată, coafată, înzorzonată cu bijuterii scumpe. Spre final, în replică, mobilierul opulent, fastuos, de pe pereții transformați în ecran circular ia foc. Flăcările mistuie confortul, averea, luxul în care trăia Mădălina, distrug comoditatea unei vieți îmbelșugate. Viața îmbelșugată e scrum. Sugestiile astfel transpuse în spectacol dau coerență discursului. Superbe sunt costumele în alb, ajustate diferit personajelor. Albul de spital și albul absolvirii de păcate al unei lumi în derivă.
(foto: Vlad Ursu)