Pippo Delbono e un Creator de teatru. Nu urcă pe scenă, el este scenă. E idee, e formă, e text, e voce și mișcare, e personaje și decor. E istorie proprie, emisă pentru public în toate formele găsite, e istorie a spectatorului, a lumii oamenilor contrasă în istoriile mici sau mari ale Creatorului de teatru, interschimbate în expunere, în permanent flux, pentru că acolo unde începe povestea lui începe și a ta sau va începe cândva, se va insinua, se va poticni, va avansa și sfârși la fel sau într-o proiecție a acelui fel, va conține sentimentele lui sau el le va conține pe ale tale. E o mișcare de informație trăită, proiectată sau anticipată care te include nu pentru că te atrage în ea, deși asta se întâmplă, ci pentru că lucrează pe un miez comun, pe o substanța centrală, pe umanul general, ubicuu și identic, în ciuda destinelor noastre paralele, divergente, indiferente.
Il Risveglio / Awakening / Trezirea, spectacol care a avut premiera la FITS 2024, e o lungă acompaniere în trecutul lui Delbono și al anilor '70, cu revoluțiile lor dispărute, cu muzica lor boemă și liberă, spre prezentul plin de durerea colectivă a războaielor și durerea pierderilor personale (a prietenului Bobò, a sănătății), dar fără evacuarea speranței, a punctelor proprii de sprijin. E o sfâșiere în felul în care se uită (și te forțează să vezi și tu) înapoi, la lucrurile care nu mai sunt, dar e și o reconstituire. E o rupere de suflet să îl vezi pe Delbono cu corpul mestecat în măselele bolii, dar cu inima pulsând o melancolie vie, caldă, crudă pe alocuri, dar proaspătă și strângând cu putere mâinile vieții.
La vita è... ricordarsi di un risveglio
triste in un treno all'alba: aver veduto
fuori la luce incerta: aver sentito
nel corpo rotto la malinconia
vergine e aspra dell'aria pungente.
/
Viața... e să-ți amintești o tristă
trezire într-un tren în zori: să fi văzut
lumina palidă de-afară: să fi simțit
în trupu-ți frânt melancolia
virgină și-aspră din aerul înțepător*.
(* Sandro Penna, traducere: Smaranda Bratu Elian, humanitas.ro/poesie-poezii)
Versurile lui Sandro Penna sunt pânză de lucru și concluzie pentru pasiunile și parcurgerile lui Delbono, desfășurate ca un sul de pergament, centimetru cu centimetru, ancorate în trama sonoră. Jefferson Airplane, cu Marty Balin și Grace Slick, "Voluntari" la Woodstock, vorbind de revoluție-revoltă-protest-rezistență-întoarcere:
Look what's happening out in the streets
Got a revolution, got to revolution
Hey, I'm dancing down the street
Got a revolution, got to revolution
The Who la Woodstock, cu dramatic-melancolicul lor See Me, Feel Me / Listening To You, cu muzica și textul ce curg pe ecranul din spatele lui Delbono și din ochii lui jumătate deschiși înapoi, spre realitatea textului, spre incantația repetată a lui Roger Daltrey: "vezi-mă, simte-mă, atinge-mă, vindecă-mă". Nu sunt cuvinte simple, încărcătura lor de recunoaștere, descătușare și izbăvire e pictată pe fața lui Delbono cu tușe grele de suferință și bucurie.
Viața e uneori un război de guerilă apocaliptic, îi spun cei de la Talking Heads, și nu mai pare o petrecere, chiar dacă dansul e tot ce își dorește Pippo cel tânăr al anilor '80 și Pippo de azi, cel al cărui corp mai poate păstra în pulsul muzicii doar mâinile:
This ain't no party, this ain't no disco
This ain't no fooling around
No time for dancing, or lovey-dovey
I ain't got time for that now.
Timpul nu se mai petrece, petrecerea s-a sfârșit, dar să nu mai fie loc pentru dans?! Ba da, Pippo își cheamă prietenii să continue muzica - devi ballare, trebuie să dansezi peste toate războaiele, peste movilele-morminte de nisip golite din saci, pe care se înfig crucile, peste portocaliul roșcat al unui apus perpetuu prelungind umbre de morți știuți și neștiuți pe ecranul gol, peste vârstele care s-au dus și nu mai revin decât așa, reconstruite din amintiri. Și prietenii vin pe rând: violoncelistul martor al foilor de pe care Pippo citește, se confesează, se împărtășește, al foilor care se încurcă, alunecă, sunt înlocuite cu altele noi (Davide, aiutami), al cuvintelor care ba ies ușor din corpul greu, ba abia vibrează în audibil.
Și vin dansatorii: unii colorați, firești, alții bizari, dintr-o lume marginală, unii frumoși, cu mișcări bune, potrivite, alții cu contorsionări stranii, mecanice, desprinse din repertoarul lui David Lynch. Devi ballare e mai mult decât un îndemn, e un ritm de viață, e un sine qua non al trăirii, al trezirii care trebuie repetată în fiecare dimineață, e o mantră a cărei rostire conține esența acestei lumi în care tot ce se (ne) mișcă există și creează prezentul, tot ce se oprește devine trecut și se transformă în contemplare.
Mondo, mondo, fratello mondo, lume, soro lume, îi cântă Alexander Bălănescu cântecul Mariei Tănase despre lumea trecătoare, dar atât de frumoasă încât merită petrecută până la capăt, acolo unde se va trezi pentru ultima dată din mersul acestui tren care e o viață trăită. "Eu caut mai ales frumusețea. [...] Tot timpul caut frumusețea", îi spunea Delbono lui George Banu. Și frumusețea e în miezul acestui spectacol: veselă sau tristă, eterică sau maiestuoasă, melancolică sau extatică. "[...] vreau să îți arăt sufletul meu. Vreau să îți arăt tristețea, bucuria mea. Îți arăt ceva din suflet pe care nici eu nu-l cunosc și tu poți să privești ce vrei, să descoperi cel mai secret colțișor." Sufletul lui Pippo a fost prezent pe deplin și fiecare a luat din el ce a avut de luat. Trezirea lui Delbono ain't no fooling around.
(foto: Estelle Valente, Teatro São Luiz - prima / Sebastian Marcovici - restul)