Un stil literalmente lax și imprevizibil afișează, fără emfază, marele om de teatru italian Pippo Delbono, deghizat în interpret al propriilor angoase existențiale, conturând din fragmente disparate un pregnant autoportret al tipologiei unui om sfâșiat de temeri existențiale, un fel de un uomo finito papinian. Simplitatea afișată derivă dintr-un spirit artistic ultra-rafinat, o sensibilitate exacerbată, o îndelungată experiență artistică. Pippo Delbono mizează pe formula unui spectacol-confesiune catalizator, sintetic, derulat ca... spectacol despre un spectacol în pregătire (pentru Paris, pentru Sibiu, pentru Timișoara, pentru...). O pătrundere în tainele creativității propune Il Risveglio / Trezire, ca trezire la adevăruri esențiale despre viață, adevăruri nefardate, răscolitoare. O pătrundere în "laboratorul de creație al unui mare spirit al culturii timpului nostru" se desfășoară firesc, întocmai așa cum s-ar desfășura o repetiție. Atmosfera de repetiție e clar definită de la bun început. Decor zero. Doar un ecran în fundal pe care vor fi proiectate imagini din trecutul lui Pippo Delbono sau din trecutul nostru, al spectatorilor lui. Eul auctorial se suprapune peste eul colectiv cu trăirile și istoriile noastre, audițiile noastre muzicale, idolii din anii '70, egalizându-le pe toate într-un limbaj sincopat. Text și muzică. Tăcere și mișcare. Cuvânt și conotație. Evocarea cântăreței Ornella Vanoni (azi în vârstă de 90 de ani) e urmată de revolta lui Jefferson Airplane și alte "mângâieri" auditive în stare să înduplece afectivitatea, memoria afectivă a fiecăruia. Amintiri din curgerea vieții, citite de pe file ca pagini dintr-un jurnal intim al unui egocentric, ce cad din mâna omului așezat pe un scaun, ins comun ce se confruntă cu nevolniciile vârstei și cu propriul lui destin (artistic, existențial, social).
Experiențele acumulate într-o viață modelată de freamătul artei își găsesc reprezentări simbolice, vizuale și complementare, fortifiante în conținut prin contribuția membrilor companiei (actori și clovni) care dau amplitudine mesajului schițat doar prin sugestii și incipituri textuale rostite cu teamă, propoziții cu reală încărcătură poetică. Pentru Pippo Delbono lumea e un spectacol fabulos care merită a fi cunoscut și analizat în profunzime. El spunea (într-o discuție cu George Banu): "Pe scenă suntem împreună, prezenți, și participăm la un ritual colectiv". Acest colectiv apare bine sudat pe întreaga viață. Pe membrii trupei sale i-a cules din toată lumea, de pe stradă, din marginalii societății și s-a atașat de ei ca de o familie. O asemenea coeziune în cadrul unei companii teatrale e rar întâlnită. Bobò, clovn surdo-mut, Pina, ambii promovați de el, devin personaje îndrăgite, născute din evocările lui de-a dreptul impresionante. La moartea lor suferă șocul despărțirii, al disoluției ineluctabile. Neantul pândește din umbră.
Actorii aduc pe scenă saci cu nisip deșertați în grămăjoare de eternitate îndoliată. În ele se înfig cruci pentru veșnică pomenire, dar și asta îi repugnă insului ultragiat și le dărâmă într-un exces de furie. Totul e pierdut. La fête s'est terminée. Pippo nu mai caută "o cale către bucurie" ca în Bucuria. Existența tragică își extinde dominația, pune stăpânire pe întreaga ființă. Violoncelul lui Giovanni Ricciardi se tânguiește sfîșietor alături de lamentațiile celui încolțit de destin. Pippo, actorul, face grimase, se scălâmbăie neputincios, dă din mâini, nu mai poate dansa, boala, nisipul pustiitor pune stăpânire treptat pe el; scoate strigăte frisonante, imploră, se căznește să redobândească vigoarea pierdută, cere ajutor, vrea să fie înconjurat de oameni, să domine frica, se teme de singurătate, dar... invocațiile lui se pierd în neant. Sunt temerile fiecăruia dintre noi. E teama bătrânilor din piesele lui Beckett aflați pe muchia neantului, se simte ceva din sfâșierile lui Berenger din Regele moare ionescian și din tragicul exilului camusian. Bobò e un autentic clovn fellinian, prezent pe ecran mult timp spre final. El, surd și mut, a reușit să exprime ceva prin simplă mișcare a mâinilor și picioarelor. Atât ne e îngăduit. Restul e tăcere. Și totuși, Pippo îndeamnă resemnat Eppure noi continuiamo a vivere. Un fel de Trebuie să ni-l imaginăm pe Sisif fericit din eseul lui Camus, mereu purtat în minte de mine, pentru că spre el trimite finalul optimizant.
Spectacolul lui Pippo Delbono, prin simplă sugestionare și fină împletire în fraze poetice a discursului, e un loc al confluențelor esențiale având ca punct de plecare teme majore din cultura europeană. Și mai adaug unul, realmente important. Dansul: Trebuie să dansezi în vreme de război. Conectat la durerile lumii actuale, din fragilitățile tinereții cu nehotărârea intrării la facultate, până la prezentul războiului, Artistul, demn și călit stoic, e egal cu el însuși. El propune dansul ca remediu împotriva dezastrului. Dansul te face de nebiruit. Dacii sfidau moartea dansând. Zorba lui Kazantzakis își învinsese tristețea și dramele prin care trecuse, dansând. Dansul... E timpul să aplicăm și noi terapia dansului în fața dezastrelor cotidiene.
(Foto: Luca Del Pia)
Il Risveglio / Trezire
Text, concept și regie: Pippo Delbono
Cu: Dolly Albertin, Margherita Clemente, Pippo Delbono, Ilaria Distante, Simone Goggiano, Mario Intruglio, Nelson Lariccia, Gianni Parenti, Pepe Robledo, Grazia Spinella și vocea lui Bobò
Aranjament floral: Thierry Boutemy
Muzica: Pippo Delbono, Antoine Bataille, Nicola Toscano și Various Artists
Interpret: Giovanni Ricciardi (violoncel)
Light design & lumini: Orlando Bolognesi / Sunet: Pietro Tirella
Costume: Elena Giampaoli / Decor și recuzită: Gianluca Bolla
Supratitrarea în engleză: Stefano Guizzi.