Dar dacă și-a numit filmul atât de frust, cu un titlu atât de desuet sub raport conotativ, este pentru că intenția regizorală a fost aceea de a trimite spectatorul cu gândul în trecutul pe care regizorul îl tot investighează, prin repetate curiozități privitoare la parcursul istoric al regatului danez. Titlul ales este însă înșelător, sub raportul semnificației sale primare, deoarece filmul nu înfățișează lupte dinastice sau succesorale, nici detronări, nici turniruri feudale cu cavaleri cuceritori. Accentul este pus pe semnificația modernă a termenului, legată de conflictul cu legea, privită în sensul ei normativ, pro forma (nu în cel moral - perspectivă, de altfel, total respectată de eroul principal și de întregul său anturaj). Bastardul interpretat de celebrul Mads Mikkelsen este un pionier al pre-Iluminismului, care îl concurează, în plan latifundiar, pe un potentat al locului, amplasându-și o fermă acolo unde îl taie capul, având acordul principial al unui rege îndepărtat și absent, deloc grăbit să își exercite drepturile funciare asupra unei pustietăți înghețate: Iutlanda. Descălecătorul Ludwig Kahlen se luptă pentru ca, zona odată cultivată (cu cartofi germani, după poposirea cartofului pe teritoriul european), această pustietate arctică să devină atractivă pentru rege și, mai ales, pentru el însuși. În timp ce cultivatorul va fi împroprietărit și automat înnobilat, regele va căpăta prestigiul de a-și exercita domnia asupra unui teritoriu ce s-ar întinde până aproape de Cercul Polar. Pentru secolul XVII, aceasta este o performanță, dar și un act civilizator impus de domnia rațiunii, deși sistemul social este încă al șerbiei. Eroul principal este dornic să propășească pe cale funciară, desțelenind un teren neprielnic și înfigând jaloanele progresului în acesta, într-un mod demn de un Adam surprins în secunda imediat următoare alungării sale din rai, la ora la care suferă de foame.
Grea treabă și-a mai ales. Știam, deja, cât avea să fie de grea, de când văzusem Jean de Florette, în regia lui Claude Berri (ba chiar, în parte, de când citisem Ion al lui Rebreanu). În Jean de Florette, Gérard Depardieu cultiva garoafe - toate, roșii - și era sabotat de Yves Montand, cu ajutorul lui Daniel Auteuil (acesta din urmă, preocupat de prăsirea iepurilor, pe care îi înmulțea precum Fibonacci, deturnând sursa unui izvor dinspre răzoarele vecinului). Acolo, în acel patriarhal Sud al Franței, totul era uscat și secetos. Aici, în sălbaticul Nord arctic, pământul e înțepenit de ger, pietros și acoperit de boscheți. În agricultură cum și unde o dai tot nu e bine, prilej de inventivitate regizoral-scenografică din partea autorilor care au acces la producții mărețe, la care mai adaugă și un melanj de peisaj social, acțiuni ale unor mâini criminale sau umilințe ale unui călcâi asupritor. Variațiile sunt infinite - rezultatele, nu mereu aceleași. În producția franceză, partea istorică lipsește, dar imaginația creatoare a regizorului debordează de un farmec bucolic universal, valabil oricărui spațiu geografic și timp istoric. În Bastarden, partea istorică este reprodusă printr-o excepțională acuratețe vizuală, dar se vede bruiată de o intrigă artistică slabă (bastardă?). De altfel, filmul chiar are aspectul unui diptic compus din următoarele volete: lupta cu natura, așa cum ea a mai fost povestită, și partea romanțioasă, în care Binele se confruntă cu Răul care se vede străpuns și, deci, (oarecum) răpus. Gustul artistic ratează, însă, printr-o răzbunare naturalistă, după tot tipicul me_too, al tăierii în exces (mai în exces decât în Aferim!, dacă așa ceva se putea imagina). Sunt antrenate și rezolvate cu promptitudine teme cât se poate de actuale, cu instrumentele agitprop ale prezentului, copiate într-un mod prea bătător la ochi din caietul vreunui consiliu național de combatere a discriminării de sorginte polară (cu gheață la mal și exces de ceață hamletiană, în fundal).
Însă Mads Mikkelsen - al cărui personaj urmărește să fie înnobilat - înnobilează personajul pe care îl joacă, nu doar prin postura corporală seniorială, cât mai ales prin prestația artistică de mare rang. Și pentru asta filmul merită văzut.
Danemarca se vede că a fost - și a rămas - un teritoriu al coloniștilor, în care Teatrul Odin și-a găsit un bun refugiu, sub conducerea lui Eugenio Barba, în orășelul de coastă Holstebro, din Iutlanda centrală. Mi-am amintit de exilul danez al acestuia, prin intermediul atmosferei filmului, a cărei epocă este redată în toate formele și nuanțele portretelor de aparat din epoca perucilor iluministe și a modei portretelor vânătorești, cu urși împăiați și exces de naturi (foarte) moarte. Scenele de cruzime fizică ale filmului fac o vie legătură cu seria de gravuri Dezastrele războiului de Goya. Pictorul spaniol este, cum am mai scris (aici), subiectul Capriciului teatral înscenat de Teatrul Odin, Quinta del sordo / The Deaf Man's House / Casa surdului, în regia lui Eugenio Barba. M-am întrebat mult timp, după ce am văzut acel spectacol, care a fost motivul pentru care Eugenio Barba a recurs la asemenea subiect iberic, atât de îndepărtat de epoca sa și de sursele sale de imediată inspirație socială, cu suficientă încărcătură tragică. Mi-am spus că motivul alegerii trebuie să fi fost legat de intenția de ipostaziere scenică a autoexilului. Experiența autoexilului este comună atât pictorului Francisco Goya (care a murit la Bordeaux, în 1828), cât și lui Eugenio Barba (rezident la Holstebro, în Danemarca, mai mult de jumătate de secol). Exiluri au fost mereu în istorie, dar autoexilul e o specie aparte, practicată de ambii iluștri pentru a evada din spațiul obscurantismului religios catolic și al societății retrograde, cu prejudecățile cărora s-au aflat în permanent conflict. Azi, revăzând Bastarden, la mică distanță de timp după urmărirea spectacolului Casa surdului, realizez că atmosfera filmului explică și mai bine acel spectacol teatral, cu care se completează sub raportul intenției ilustrative și al mesajului transmis. De exact același tip de societate a fugit Kahlen, ca și Goya, ca și Barba, în epoci îndepărtate istoric, dar nu mult diferite, în care oamenii erau robi, simple monede de schimb, șerbi aflați la discreția unor stăpâni scelerați, obsedați de teme personale, fără interes pentru comunitate și parcurs general al societăți.
Deși personajul filmului este, tehnic, un copil din flori, sensul figurat al noțiunii cu care este el etichetat nu este de marginal, ci de deschizător de drum, nonconformist, precursor, revoluționar. Ce bine ar fi dacă am fi toți "bastarzi".
În loc de post-scriptum, amintesc de un alt film care are ca temă exilul (unul impus, dar interiorizat benefic, nu ca o pedeapsă): Cristo si è fermato a Eboli / Cristos s-a oprit la Eboli (1979) de Francesco Rosi. Este realizat după minunata carte eponimă a lui Carlo Levi, scrisă în 1949, ca urmare a exilului impus autorului de autoritățile fasciste, în 1935, în sudul Italiei, în regiunea Lucania (tocul cizmei). Zonele marginale și neprimitoare predispun la exiluri, autoexiluri și colonizări. Ovidiu era, și el, un bastard.