Plasat în turbăria biciuită de vânturi reci a Nordului, Bastarden / Bastardul (The Promised Land în varianta engleză a titlului) este construit pe structura unui western pur: pe la mijlocul secolului al XVIII-lea în Danemarca, Ludvig Kahlen (Mads Mikkelsen), un veteran de război, dur și ambițios, se încăpățânează să încerce acolo unde mulți înaintea lui au dat greș. Profitând de o vagă politică regală de colonizare a peninsulei Iutlanda care îi promite chiar un titlu nobiliar, important în acea vreme. Ludvig pornește la drum singur, hotărât să urce încă o treaptă socială pe lângă cea de căpitan, pentru care muncise 25 de ani, grad la care nobilii ajungeau fără probleme doar în șase luni. Nu este neapărat un cunoscător al pământului sau al căilor puterii. Are, în schimb, disperarea celui care și-a croit drum în viață neajutat de o familie puternică, prin perseverență și îndemânare. Locul unde se duce este o frontieră a civilizației, îndepărtată nu geografic, ci sălbatică, bătută de vânturi neprietenoase, cu sol neroditor și bântuită de bandiți.
Peisajele înghețate sunt surprinse în frumusețea lor aridă. Ele nu sunt neapărat ceea ce se opune personajului, ci devin singurul loc, singurul context în care caracterul acestuia aspru, aproape la fel de infertil ca și câmpia Iutlandei, poate să se dezvolte.
În primele momente ale aventurii sale, cunoaște o tânără țigăncușă care încearcă să-l jefuiască împreună cu un complice. Ludvig reușește să-i omoare complicele doar pentru ca apoi să o cunoască mai bine pe infractoarea juvenilă și să se împrietenească cu ea. Destul de previzibil, Frederik De Schinkel, aristocratul local va fi antagonistul principal, care luptă pentru menținerea status quo-ului (Simon Bennebjerg într-un rol delicios, care reușește să redea excelent o cruzime la limita alienării). Apoi, aliata sa va deveni Ann Barbara (Amanda Collin, care interpretează o partitură foarte expresivă, deși tăcută), o fostă slujnică ce fusese abuzată de Schinkel, fugară și care nu va putea scăpa mult timp de urmărirea acestuia.
Structura narativă nu excelează prin creativitate. Povestea este spusă liniar, dar extrem de bine dozată, cu turnuri puse exact acolo unde e nevoie, cu dezvoltări ale personajelor atent construite. Dintre acestea, protagonistul trebuie să se lupte cu toată lumea pentru a se trezi, tocmai spre sfârșitul filmului, înfrânt de propriile sale dorințe de a fi acceptat de către ceilalți.
Personalitatea și alegerile lui Ludvig sunt setate de o formă de alienare socială. Născut ca bastard al unui nobil, acesta trebuie să sufere în viață pentru că poartă acest stigmat. Privirea de oțel a lui Mikkelsen este extrem de potrivită pentru perioada de maturitate târzie a acestuia, tocmai pentru că arată mândria unui om care a știut și a reușit să treacă prin viață demn. În același timp, aceeași hotărâre arată un bărbat căruia societatea i-a inculcat atât de adânc propriile ierarhii false, bazate pe naștere, și nu pe merit cultural, încât nu doar că nu își pune problema că acestea sunt nedrepte, dar își refuză și propria sa viață, propria sa plăcere de a trăi în numele unui iluzoriu titlu nobiliar.
Pentru acesta, este în stare nu doar să muncească ca un apucat, ci, mult mai relevant, să sacrifice pe oricine din jurul său. Așa că, atunci când trebuie să o nedreptățească pe țigăncușă, ce îi devenise aproape ca o fiică, o face după o relativ scurtă și superficială criză de conștiință. La fel, îi trebuie decenii la rând până să înțeleagă că titlul nobiliar nu poate înlocui nobilitatea relațiilor conjugale și sociale autentice.
Pledoaria se îndreaptă clar înspre asumarea valorilor umane în contradicție cu ierarhiile sociale. Îndârjirea, munca ambițioasă, încăpățânarea, sunt bune, însă întotdeauna trebuie să fie legate de o autenticitate a ființei. În același timp, ierarhia medievală pare să fie nu doar foarte dură, crudă adesea, însă profund injustă și, cum am spus mai sus, periculos de alienantă.
Așadar, schimbarea minții, mântuirea protagonistului sau emanciparea sa, nu vin nici de la oamenii din jur, de la iubirea sau ura lor, nici măcar de la Dumnezeu, din cer, ci din regăsirea interioară, prin reconsiderarea dificilă a tuturor valorilor pe care le-a susținut de-a lungul vieții.