A șaptea zi de Babel, 2024, este și capătul festivalului FAST - Quintessence & Richard 3. Omul & The Deaf Man's House. A capriccio on Goya

Am primit reproșuri, în mesagerie privată, la adresa consemnărilor mult prea îngăduitoare și "ușor arogante" ale celor întâmplate pe scena Teatrului Tony Bulandra, din Târgoviște. E drept, nu m-am prea plâns, nici nu m-am făcut ecoul plângerilor altora. Și, nu pentru că nu ar fi existat motive: prietenul meu fotograf consideră inadmisibil ca prânzul să nu cuprindă și desert, eu am primit o cheie fără breloc din partea Hotelului Dâmbovița (pe care, ca să n-o pierd, am purtat-o în portofel, alături de fise, fiindcă, la gât, unde odinioară îmi duceam cheia casei, am purtat necontenit engolpionul de invitat) și, unde mai pui, conexiunea cu internetul a fost bruiată, peste tot, de stafia bântuitoare a lui Ceaușescu, al cărui loc de execuție a fost inutil căutat de prietenul bulgar. L-am oprit pe acesta din urmă să i se plângă domnului Mc Ranin despre felul în care a pus ediția festivalului sub semnul conexiunilor, cu lipsă la inventar a două liniuțe din semnalul wi-fi. A fost de acord să îi propunem, în schimb, un cal viu, umblător printre mesele încăpătoarei săli a micului dejun (alb, precum mobilierul), după modelul festivalului Festuge, din Danemarca, coordonat de Eugenio Barba. A fost cel mai amuzant mic dejun suedez pe care l-am luat vreodată într-un hotel cu arhitectură brutalistă. Și, cu asta, sper că mi-am îndeplinit suficient misiunea critică, inventariind cât mai birocratic și atent cu putință greutățile întâmpinate de omul serios, în căutările lui culturale din cadrul festivalului (era să mă repet și să adaug, enervând, "extraordinar"). Grija apostrofării din mesageria privată era mai ales aceea dacă vor fi fost sălile pline și de alți spectatori, în afară de cunoscători. Nu cunosc câți amatori (privilegiați) au fost, în afară de mine, dar am văzut că pe scenă, au urcat, la final, doar o parte dintre toți voluntarii care au roit, zilele acestea, în stupul teatrului și al Casei de Cultură a Sindicatelor din Târgoviște. Scena a devenit, atunci, neîncăpătoare. Au fost peste 200 de tineri colaboratori ai actorilor și delegațiilor artistice - toți, ajutoare ale actorilor teatrului târgoviștean (ei înșiși voluntari, aflați în fructuos schimb de experiență cu colegii lor de pe alte continente). Scena s-a umplut de copii de liceu, care manifestau un entuziasm promițător pentru noi ediții minunate pentru orașul lor și comunitatea căreia îi aparțin, adică cele care susțin acest eveniment. Familiile acestora se simt cu siguranță fericite să îi știe implicați, benevol, în acest fenomen (părinții care încearcă să obțină ceva benevol din partea copiilor lor știu prea bine la ce performanță mă refer). Îl citez pe domnul Mc Ranin: noi nu am avut parte de așa ceva, la vremea noastră.

La final, odată cu Quintessence și Richard 3. Omul, totul a devenit esență pură, shakespeariană.

A doua monodramă a lui Emily Carding, regizată de Dominique Gerrard și creată în colaborare cu Muzeul Științei din Londra, a fost, la fel ca și prima, o alegorie. În timp ce Caliban's Codex (în regia lui John Knowles) a fost dedicată începuturilor sălbatice, distruse de apariția vieții umane raționale, Quintessence a fost alegoria sfârșitului, a vieții de după existența terestră. În urma unui cataclism nuclear, așteptând să treacă iarna nucleară "a vrajbei" planetare, care a înghețat milenar Terra, viața se continuă departe, în spațiu, într-un biodrom populat de umanoizi - roboți cu înfățișare umană, continuatori ai aventurii existențiale, trăită (sic!) conform manualului fundamental de funcționare, shakespearean, din care indivizii și-au primit programarea. Opera lui William Shakespeare este menită să umanizeze ființele setate ca mașini și dotate doar cu inteligență artificială, fără sentimente. Ele tânjesc să iubească, să urască, să trăiască interior. Este o necesitate cu atât mai mare cu cât umanoizii sunt păstrați în pântece și născuți după 9 luni, întocmai ca ființele umane (cele analoage). Efectul lipsei de dragoste maternă este o temă shakespeareană recurentă, preluată de Emily Carding din Richard 3, ca și din personajul lui Caliban, din Furtuna. Textul monodramei este ofertant și provocator pentru literatura și - iată - dramaturgia SF, dar nu pentru felul în care s-ar putea derula viața, într-un biodrom. Fantezia artistică poate căpăta forme infinite, în această privință. Importantă este mai degrabă cauza actului fondator al noii lumi care prezervă, acum, viața. Interesează cum a început totul, aceasta este miza piesei. De aici începe povestea, spusă sub forma unui rechizitoriu la adresa umanității.


Nici n-am crede, dar aflăm că totul a început odată cu dispariția albinelor. Umanoidul deapănă povestea începutului sfârșitului, declanșată odată cu Revoluția Industrială, care a dus la distrugerea progresivă a habitatelor naturale ale planetei. Cum răul s-a declanșat în Anglia, e un lucru cu atât mai firesc ca Shakespeare să fie cel care caută să repare ceea ce s-a stricat, la nivel planetar, începând cu momentul revoluționar industrial. Umanoidul trece în revistă momentele istorice de nepăsare, abuz, defetism, dispreț uman față de pericolul încălzirii globale. It's a hoax, vociferează Trump, în fundal, alături de alte voci de negaționiști politici ai încălzirii globale. Umanoidul povestește, exemplifică, citează fără emoție, privind din spatele unor lentile de contact fosforescente, de același albastru cu cel al combinezonului (overall), intrat în puternic contrast cu părul roșu al actriței, al cărei chip poartă dâre de machiaj albastru. Mișcările mecanizate și rostirile monotone ale umanoidei completează în mod veridic portretul imaginar al ființelor viitorului. Din moment în moment, umanoidul interpretează roluri din Shakespeare. Doar atunci când intră în pielea personajelor shakespeariene se însuflețește, pentru scurtă vreme. Robotul capătă o scurtă viață la contactul cu textul literar, revenind la postura anchilozată, de pilot automat intrat, uneori, pe avarie. Sărirea de pe ax se produce mereu, dar mai ales în timpul rostirii replicii hamletiane "to be or not to be", blocată pe "not to be" ca o alarmă. Prima parte nu devine "to be 2.0", ci se încăpățânează să rămână "to be" în prima și irepetabila ei variantă.

"To be or not to be...one or zero. One - to be, zero - not to be. A binary question. Exist or not exist, thrive or do not thrive. Humanity must thrive! Why would you choose not to?"

Este o piesă / un spectacol cu un mesaj de puternică atenționare pentru cei ce trăiesc în prezent. Alunecarea poate fi încă oprită, ni se comunică. Textul piesei, chiar și tradus, este foarte dens. Fie și citit, cu foaia (ecranul?) în față, fiecare replică ar necesita timp de reflecție, aceasta fiind însăși starea la care piesa invită. Quintessence este un monolog de esență filozofică, în limbaj vizual poetic, gândit la rece și rostit în limba cu proprietăți sintetice, prin ea însăși, care este limba lui Shakespeare, pornind de la textele lui, nu (doar) într-un mod recompensator pentru răul industrial planetar recunoscut ca fiind pornit din Albion, ci și pentru etalonul pe care opera marelui Will o constituie în economia umanității, ca și în experiența și aventura acesteia.

Nu în ultimul rând, Quintessence este, la fel precum Caliban's Codex, o probă de virtuozitate mnemotehnică, vădind, din partea actriței, o performanță uluitoare în memorarea textelor dense și lungi. Am avut aceeași admirație pentru actrițele spectacolului Mahamaya Electronic Devices, și ele aflate în rostirea grăbită a unei suite de replici.

Al doilea moment shakespearian al zilei a fost cel al unui banchet regal, la care amfitrionul era chiar Richard 3. Omul, în interpretarea lui Liviu Cheloiu. Regia și design-ul video al acestei monodrame interactive îi aparține lui Șerban Fleancu. Scenografia este alcătuită dintr-o masă care ocupă întreaga scenă, înconjurată de scaune pentru meseni (spectatorii), într-un cub negru, de studio foto pentru fotografie de produs; deasupra - candelabre somptuoase, de sticlă; pe masă, la fiecare dintre cele două capete - obiecte: coroana și Biblia la unul dintre capete, oglinda și alte obiecte, contemporane, la celălalt; sticle de apă; clondir de coniac, pe jumătate consumat; proiecție video, cu sânge pe pereți; proiecție de blazon pe mijlocul mesei; tatuajele de pe brațele actorului și-au găsit, și ele, locul potrivit, în acest decor. Solilocviul artistic este de manual shakespearian, fără abatere. Nu știu ce îl poate face pe omul bun și de nădejde (mare, nu doar la propriu), așa cum doar îl intuiesc a fi pe actorul Liviu Cheloiu, să își dorească rolul de ghebos la suflet și la chip, al lui Richard 3, dar, pariul e - fizic - compromis din start. Faptul că actorul e hirsut și mai bogat în ani (și greutate) nu este un argument destul de convingător. Chiar dacă s-a dus vestea că băieții răi ar fi, doar ei, mari talente, e discutabil. În plus, textul dramatizat nu oferă decât varianta clasică, "bookish", a personajului, nicidecum și "Omul" anunțat în titlul piesei. S-a intervenit prea puțin asupra textului clasic, printr-o inserție unică, privitoare la caracterul neschimbat al omenirii, rămasă la fel de intolerantă ca atunci, în evul mediu. Intervenția a apărut în chip încurajator, la începutul spectacolului, printr-o întrebare adresată punctual unui spectator din public, dar a înșelat așteptările și nerăbdarea (a mea, cel puțin) de a primi și alte asemenea replici, pentru care actorul era, în schimb, croit. Asemenea inserții ar fi putut abunda, în epoca actuală, nelipsită de motive ale unor constatări critice acerbe. Când spun asta, am și exemplul, alăturat, al textelor shakespeariene ale britanicei Emily Carding, adaptate unor mesaje actuale. Este tocmai motivul pentru care schimbul intercultural de la Babel este benefic pentru actori, înainte de toate. Cumințenia reprezentației Richard 3. Omul nu dezamăgește, doar testează un teren pe care se poate avansa, iată, fără temeri. Specialiștii deținători ai mărcii omologate la Stratford Upon Avon validează - și chiar încurajează - asemenea demersuri iar publicul e interesat (dacă nu, poate fi provocat). Potențialul actorului Liviu Cheloiu vine, mai degrabă, din contrastul pe care îl poate crea cu partea bună a ființei lui, nu din rostirea textului lui Shakespeare, oricât de impecabilă.


Nu aceeași actualizare a mesajului o presupune spectacolul The Deaf Man's House. A capriccio on Goya / Casa Surdului. Un capriciu despre Goya, în regia lui Eugenio Barba, care și-a propus să rămână, la nivel vizual, acustic și narativ, în epoca lui Francisco Goya. Intențiile retrospective și nostalgice ale piesei au fost validate printr-un surplus de melancolie amară: "Fiecare vrea să pară ceea ce nu este. Fiecare om înșală și trădează. Nimeni nu se cunoaște pe sine". Așa se încheie spectacolul și, odată cu el, cea de-a XII-a ediție a festivalului Babel. Subtitrarea cuvintelor rostite pe scenă a rămas afișată mult timp, câtă vreme trioul actorilor intona o melodie andaluză.


În spectacol, Goya este, de acum, bătrân. Zdrăngăne la chitară, pentru că în acel moment al vieții sale nu se mai poate auzi, nici corzile instrumentului nu le mai poate vedea. E doar o prezență ascetică, cu proporții angulare, îndepărtat nu doar prin plasarea sa în depărtare, ca fundal al scenei. Soția lui, Doña Leocadia, îi spune povestea vieții, de exil și de întoarcere în patrie, pentru reînhumare, dar fără cap. Este bătrână, are mințile rătăcite și poartă coiful proscrisului și cămașa de forță a nebunului necenzurat, singura formă de libertate permisă in Spania acelei epoci obscurantiste. Vocea tremurată a actriței norvegiene Else Marie Laukvik mi-a amintit tonalitățile similare, de diapazon, ale timbrului actriței Katherine Hepburn, în rolurile din ultima parte a vieții sale. Călugărița catolică este comică, în modul naiv, singurul permis de rigorile religioase ale nemiloasei Inchiziții, dar abătându-se păcătos de la acestea, prin gest și voce.

Înțeleg că despre acest spectacol ar fi trebuit să vuiască presa, să bată drumul la Târgoviște toate televiziunile sau, cel puțin, cea națională. Grea misiunea de a vorbi despre el din exterior, din perspectiva spectatorului ignorant. Ceea ce pot face este să fiu martorul celor auzite pe drum, în noapte, din partea unei mame, către fiul ei, adolescent: "Ce vremuri întunecate și grele... Nu mi-aș fi dorit să trăiesc atunci." Era foarte convinsă în această privință, dovadă că mesajul piesei a fost înțeles. Spectacolul a fost regizat de marele Eugenio Barba, acela portretizat anterior în documentarul Borderline. A fost jucat de actori ai recunoscutului, pe plan internațional, Teatru Odin, înființat la Oslo și mutat la Holstebro, Danemarca.

Ziua a mai cuprins spectacolul teatrului din Ruse, Bulgaria, The Curious Incident of the Dog in the Night-Time / O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții, după un roman de Mark Haddon, adaptat de Simon Stephens și regizat de Boyan Ivanov. Spectacolul cuprinde video-mapping ce ilustrează imaginația unui copil supradotat intelectual, specifică tulburării din spectrul autist, precum și diverse spații urbane, al trenului și metroului. Însoțit de șobolanul său de companie, băiatul amintește de personajul cărții lui David Keyes, Flori pentru Algernon.


Festivalul s-a încheiat în noapte, cu încă un discurs de scenă al directorului Mc Ranin, în necontenită vervă comică, acum acompaniat și de invitații chemați în față, care au răspuns, spiritual, intențiilor pline de umor ale amfitrionului Liviu Cheloiu și sacoului acestuia, permutat tuturor, pentru o înfățișare nu atât adecvată momentului, cât una capabilă să mascheze uriașa oboseală a organizatorilor și a celor implicați. Se confirmă, din nou, virtuțile de comic ale actorului Liviu Cheloiu.

Aici se încheie povestea relatată de-a lungul a șapte texte ce m-au obligat la o stânjenitoare și, altfel, nedorită vizibilitate. Preferam privilegiul observatorului nevăzut și nebăgat în seamă, dar m-am mulțumit cu mega-privilegiul de invitat al acestui festival, pe care l-am perceput în ansamblu, fără bagajul de cunoștințe ale unui specialist în domeniul teatrologiei. Identitatea mea compozită, alcătuită din mini-identități culturalo-juridico-vizuale se completează, acum, și cu cea, minusculă, teatrală. E o bucurie și, deja, o responsabilitate: sunt multe de citit. Faptul că am privit festivalul în ansamblul său mi-a oferit o altă perspectivă, probabil mult mai generoasă, decât aceea pe care o oferă un singur spectacol de teatru, în economia unei săptămâni. Festivalul creează, în plus, emulație. Totul zbârnâie de dezbateri pe seama celor văzute, ideile circulă încrucișat, sesiunile de Q&A din prima parte a zilei întrețin curiozitatea asupra celor văzute, inclusiv a doua zi. E un efort considerabil, deoarece toate aceste demersuri sunt mari consumatoare de energie (și de date celulare), dar se compensează cu energia primită înapoi, în surplus. Această experiență, completată cu cea a scrisului despre cele văzute (cazul meu) transportă existența în alt univers. Practic, te trezești că ai scris, pe negândite, un mini-roman. Titlul: Babel în șapte pași.

Sfârșit.

(17.iunie.2024, Constanța)