În căutarea leopardului (I) - Cent Mille Milliards , Qing Chun: Ku / Youth (Hard Times) la Festivalul de film de la Locarno, 2024

Cent Mille Milliards (r. Virgil Vernier) e esențial despre viața de la marginea Monaco-ului, concentrându-se pe sărbătorile de iarnă petrecute de un lucrător sexual cu o fostă iubită (emigrată din Serbia) și fata de 12 ani de care are ca grijă ca bonă, în apartamentul luxos al părinților acesteia (plecați să se distreze pe o insulă). Artificialitatea contrastului lipsă-opulență e compensat de o anumită atractivitate a mediului observat: orașul-stat ca un uriaș mall împodobit de sărbători (cei doi visează la haine și petreceri de lux), estetica nelipsită de imaginație păstrându-se undeva la marginea dintre cvasi-documentar (imaginea granulată) și reveria Hallmark-iană de sărbători (lumini calde de interior, contrastând cu răceala cadrelor exterioare). Deși e un cinema observațional limitat, e imposibil pentru mine să nu empatizez cu marginalizații, visând mereu la mai mult și mai bine (ea chiar are o scenă înduioșătoare în care prognozează că "nu-i va ieși nici cu banii, nici cu dragostea") și suferind de singurătate în mijlocul cuibului upper-class, ce pare să se extindă inestetic, betonat.

Cu greu îmi pot imagina că noul documentar al lui Wang Bing, Qing Chun: Ku / Youth (Hard Times) va scăpa nepremiat. Nu am fost un fan al lui Fang Xiuying / Mrs Fang (care mi s-a părut că eșuează în misery porn încercând, nu prea reușit, să extindă spațiul muribundei doamne din titlu înspre viața satului în care locuiește), nici al insuportabilului testimoniu despre persecuțiile politicienilor de dreaptă de către maoiști, dar revenirea sa la direct cinema e uluitoare și se apropie de maiestuosul său documentar Tiexi qu / West of the Tracks. Adunând 4 ani de material video despre viețile muncitorilor din niște ateliere de cusut din Zhili, locuind în căminele decrepite construite deasupra lor, motivul pentru care Youth nu este misery porn e că de data aceasta Wang nu e interesat pur și simplu de detaliile sordide ale condițiilor locative ale acestora (grămezi de gunoi inundând coridoarele, mucuri de țigară și coji de semințe aruncate pe jos în propriile camere), ci de viața lor în sine.

Accentul cade pe munca lor fizică, pe îndemânarea frapantă, pe lucrurile pe care și le spun între ei, pe cum își petrec timpul, dar mai ales pe negocierile încrâncenate dintre ei și directorii atelierelor, care încearcă constant să le taie din lefuri într-o industrie în mod evident în decădere. Certurile dintre ei (până ajung la niște cerințe comune) sunt urmate de certurile cu șefii în scene lungi și copleșitoare prin iuțeala și nervul dialogului. În cele 4 ore pe care și le arogă, Wang mai lasă loc pentru umor amar când urmărește un grup de muncitori ce încearcă să vândă ultimele active ale atelierului după ce directorul fuge cu toți banii, și află că mulți (inclusiv bucătarul) le-au luat-o înainte. E din nou viața care bate ficțiunea, răsucind celebrul act din Zorba grecul în care sătenii săraci se adună la apartamentul bătrânei care trage să moară, așteptând cu nerăbdare momentul în care îi pot prădui apartamentul.

De data aceasta, Wang filmează cu camera hand-held, deasupra taliei, în loc de deasupra umărului, accentuând corporalitatea subiecților și senzația de mișcare. Cine își dorește să vadă fața ascunsă a "visului chinezesc" (or, dacă există vise, trebuie să existe și coșmaruri) trebuie neapărat să facă un popas la noul documentar al chinezului. E o perlă a festivalului și în mod normal ar trebui să aibă o ținută festivalieră prestigioasă.

Mai multe despre căre să merite vorbit astăzi nu prea sunt. Sulla terra leggeri (r. Sara Fgaier) se screme să scoată un hirid între Hiroshima, mon amour, ceva vag malickian (și o zic în postura sforăitoare, nu în cea transcendentală, a lui Malick) și sentimentalism de tip The Notebook. Rezultatul e atât de plicticos și bombastic încât te face să citești articole despre nutriție pe G4 Food, măcar așa știi ce ceai să bei ca să nu te apuce senilitatea prea devreme...