La fel ca în morbidul-și-cam-atât Håndtering av udøde / Handling the Undead (r. Thea Hvistendahl), în Agora tunisianului Ala Eddine Slim morții revin zombificați într-un oraș de pe coasta Mediteranei. Ba mai aduc după ei și semne apocaliptice, de molimă: recolte stricate, pești putreziți, câini vagabonzi și păsări moarte. Sună a kitsch anti-islamic pedestru, dar Slim leagă foarte bine laolaltă imaginile grotești și comentariul politic. Dacă morții vii reprezentau, încă de la Romero, o generație care o canibalizează pe următoare, revenirea morților de aici este permanenta amintire a vieților pierdute în confictele din lumea musulmană, a revoltelor populare înabușite (primăvara arabă, protestele din Tunisia din 2021 etc). Subtextul recurent este cel al represiunii și bolii: din cei doi ofițeri veniți de la "centru" ca să "aibă grijă" de rudele celor morți, prea nerăbdătoare ca să-i revadă catatonici cum sunt, unul are probleme de vedere și celălalt (o matroană sinistră, maternală față de colegul ei ce i-ar putea fi chiar fiu) suferă de cancer terminal. Filmul lui Slim mi-a adus aminte vag de foarte subestimata alegorie politică Ezhdeha Vared Mishavad! / A Dragon Arrives a iranianului Mani Haghighi, în care "dragonul" din titlu putea însemna multe (ISIS, teocrația iraniană) sau nimic. Are părți de umplutură și momente de afectare academică (repetă ad nauseam cam aceleași replici rău-prevestitioare dintr-un imaginar dialog dintre două animale aparent moarte), dar e neîndoielnic filmul unui regizor talentat, atât la ambiguizat imaginativ discursul politic, cât și la filmat.
Am găsit destul de interesant din punct de vedere regizoral și Yeni Safak Solarken / New Dawn Fade al turcului Gürcan Keltek. Într-o epocă în care realismul social e încă pe val la festivaluri (într-o formă mai mult sau mai puțin diluată, mă refer la termen ca descriind un anumit gen de film care urmărește un anumit mediu social, de regulă puțin sau deloc explorat înainte), e înviorătoare o incursiune expresionistă. Subiectul lui Keltek este Akin, un tânăr cu o tulburare mintală nenumită (cel mai probabil, schizofrenie), agravată de faptul că tatăl său fusese criminal de război în Bosnia, care fuge din casa părintească pentru a face un tur religios al Istanbulului. În loc să privească boala mintală din exterior, Keltec face un dans între o perspectivă obiectivă (surprinzându-l pe Akin vorbind de unul singur în mulțimea de oameni, în cadre largi frumos construite) și una subiectivă. Pe măsură ce Akin are o experiență religioasă extatică, spațiul exterior se dilată, se vălurește și se luminează în moduri neașteptate, în timp ce muzica îi adâncește perspectiva. E un film remarcabil din punct de vedere audio-vizual. Astea fiind zise, actul final e prea plin de ezoterisme filosofice vagi și îl trage mai degrabă în jos în loc să-l salte...
Că tot vorbeam de "realism social" (îmi cer scuze dacă nu pot veni cu ceva mai sugestiv), un exemplu de film observațional de ficțiune ireproșabil este Toxic al lituanienei Saulė Bliuvaitė, despre crâncena experiență de angajare ca fotomodele a două fete dintr-un mic oraș uitat de lume. Experiența include înfometare, acte de prostituție pentru a achita taxele inaccesibile pentru mediul din care provin și paraziți gastrici cumpărați de pe dark web ca să le taie pofta de mâncare. Mediul sărac-mic-urban în care se desfășoară e surprins cu virtuozitate, de la casa în care una din fete nu are parte de intimitate până la compania bălos-masculină de care au parte cele două prietene. Nu e nimic oportunist aici (prin prisma neo-feminismului cu pedigree la festivalurile internaționale), e ușor de imaginat (spre deosebire de alte filme) că în asemenea locuri nu prea se găsește gentilețe henry-jamesiană. Și nici nu se lasă cu agresiuni sexuale, deși ar fi fost mai senzaționalist din partea lui Bliuvaitė să facă un pas într-acolo. În schimb, tatăl uneia din fete, în cel mai emoționant moment al filmului, își vinde mașina ca să-i plătească taxele și să plece undeva mai bine (după ce mai pe la început o invitase să-și facă puțină treabă prin oraș ca să se zbenguie cu prietena lui). Filmul n-are niciun cusur, decât dacă vrei să-i reproșezi limitele inerente ale genului său.
Un profesor de teatru e dat afară de la o școală de arte pentru că a avut aventuri cu trei studente cu care punea în scenă un spectacol de teatru, cu toate în același timp. În locul său, o profesoară de arte plastice îl cheamă pe unchiul său, un celebru actor și regizor de teatru a cărui carieră a fost torpilată de niște persoane pe care mai bine nu și le punea în cap (nu se dă mai mult context). Dar (ce să vezi?) noul profesor are el însuși o aventură cu șefa de catedră, apropiată de-a nepoatei sale și mare fană a sa. Serate bahice, artă în artă, alter ego-uri, actori fetiș (Kim Min-hee, Kwon Hae-hyo). Mai e nevoie să spun cine trage sforile? Când vine vorba de Hong Sang-soo, probabil că trebuie doar să raportezi ce-i nou pe frontul de (v)est. Nu am ținut pasul cu filmele sale (felicitări sincere celor ce au reușit), dar aș zice că ce-i nou de data asta (cel puțin pentru gradul meu de familiaritate cu filmografia sud-coreanului) sunt împunsăturile pe tema cancel culture-ului și lucrul cu o cameră aparent neprofesională care, cuplată și cu sunetul în priză directă, conferă filmului un aer de home movie. Și, la urma urmei, ce altceva decât video-jurnaluri sunt, privite din anumite puncte de vedere, filmele lui Sang-soo? Titlul este Suyoocheon / By the Stream și pot să spun, în favoarea sa, că e amuzant și fermecător în cea mai mare parte. Nu avea nevoie de aproape 2 ore de orbecăială pe aburi de alcool și are mai puțină imaginație formal-narativă ca filmele sale cele mai bune (de exemplu Ji-geum-eun-mat-go-geu-ddae-neun-teul-li-da / Right Now, Wrong Then).