În căutarea leopardului (II) - Transamazonia, Green Line, Despre imposibilitatea unui omagiu și Mond / Moon la Festivalul de film de la Locarno, 2024

În adâncul junglei amazoniene, un bărbat și fiica sa au propria biserică protestantă. Zeci de credincioși le trec pragul cerând mântuire din partea fetei, care e singura supraviețuitoare a unui accident aviatic petrecut cu 10 ani în urmă, sperând să îi scape de boli, invaliditate ș.a.m.d. Dar fata are un dispreț mocnit, cu parfum de Almayer's Folly, față de tată și e mai apropiată de doi tineri băștinași al căror pământ e defrișat de o companie-bandă-mafiotă. Tatăl primește cuvântul "antreprenorului"-mafiot-șef că, dacă fata lui îi scoate din comă nevasta, își va retrage angajații (gealații) de pe teritoriul tribului. Transamazonia este un film narativ (din care nu aterizează prea multe la Locarno) competent. Are portrete credibile și o premiză ofertantă. Tatăl nu este doar un escroc, ci consideră că profită financiar de pe urma unor "servicii" legitime prestate de fiică-sa (dacă chiar crede în capacitatea ei de a face miracole, asta rămâne ambiguu). O iubește și o protejează. Iar fata are parte de un portret de adolescent frumos construit de actrița Helena Zengel, cu foc în ochi. Claire Denis a făcut două filme de neuitat pe tema relațiilor dintre indigeni și cei care au pâinea și cuțitul (coloniștii francezi, în cazul filmului de Pia Marais e vorba de mafia organizată braziliană): Chocolat și White Material. Marais refuză să se aplece asupra relațiilor interetnice de aici, preferând o poveste despre infiltrarea interlopului în lumea rurală, precum și despre forța în continuă diminuare a religiei. "Curățat" la modul acesta, l-am perceput ca pe o oportunitate ratată, dar ca dramă e solid.


Tot o oportunitate ratată am văzut și în Green Line, un documentar în care documentarista Fida Bizri (împreună cu Sylvie Ballyot), aproape de vârsta de 50 de ani, încearcă să-și exorcizeze copilăria traumatizată de experiența războiului civil libanez. Pentru asta, ia interviuri combatanților din toate părțile implicate (creștini falangiști, progresiști, palestinieni, minoritatea shia) în care le provoacă necontenit atitudinea evaziv-auto-justificativă față de propriile crime (nu lipsesc răspunsuri de tip "așa e războiul", "pentru tine sunt criminal, pentru alții erou", "am făcut-o pentru păine și bani" etc). De asemenea, folosește figurine ca să reconstituie zona de război (soldați, cadavre, clădiri în ruină). Cu alte cuvinte, nimic nou pentru cinefilul de serviciu: combină tehnica deliberat-agasantă a lui Claude Lanzmann cu butaforia cinéma vérité a lui Rithy Panh. Are o minte ascuțită și iscusință oratorică, dar îi lipsește o viziune proprie, e tributară.

Lipsa de viziune caracterizează și scurt-metrajul Despre imposibilitatea unui omagiu al Xandrei Popescu, care se înscrie cuminte în seria recentă de documentare românești despre subiecți cumva improbabili (dintre care unele produse tot de Ada Solomon, precum Distanța dintre mine și mine). De data aceasta e vorba de dansatorul de balet Ion Tugearu, a cărui personalitate are ceva captivant, carismatic (începe prin a spune că el este frumos când dansează, altminteri e urât și îi va strica filmul lui Popescu). Refuzat la Opera Națională de comuniști sub suspiciuni de homosexualitate, Tugearu are o scurtă cădere nervoasă în fața camerei încercând să-și spună povestea-experiența unui umilitor examen medical. E o scenă puternică și scurt-metrajul Xandrei Popescu merită văzut măcar pentru ea. Când, în final, îi adresează lui Tugearu o întrebare mai interesantă (cine e responsabil de portretul cuiva dintr-un documentar - artistul sau subiectul?), balerinul răspunde vag și gata, rulează genericul. Un subiect mai stimulativ pentru un viitor film, poate.

Ce recomand, în schimb, cu inima împăcată? Mond / Moon al irakiano-austriacăi Kurdwin Ayub. Producția e marca Ulrich Seidl și e imposibil de crezut că austriacul n-a avut o influență asupra produsului final. Filmul începe în stil clasic Seidl, cu o luptătoare MMA, Sarah, care-și isprăvește cariera în ring nu tocmai onorabil, moment în care anticipezi o evoluție de tip Rimini, o comedie neagră a ratării. Sarah e angajată de un iordanian bogat să le instruiască pe surorile sale și sosește în Amman. Continuând construcția de farsă, surorile nu par interesate câtuși de puțin de antrenament, ci de machiaj și mall. Dar filmul ia o direcție complet neprevăzută și, pentru că orice spoiler cred că i-ar strica plăcerea vizionării, am să zic doar coșmărească. E un film care comentează foarte sarcastic pe marginea privilegiilor nerecunoscute ale vieții trăite în occident. Amuză într-un mod crud, lovește tare și nemilos și pleacă: un shocker minimalist, făcut cu o minte limpede și mână sigură.