La Bête se întâlnește tangent cu haoticul univers al lui Dupieux, dar nu este atât de psihedelic și alambicat, ci discret și stingher. Poate prea discret și prea stingher. Ce îl salvează este Léa Seydoux. Interpretarea ei diafană se distanțată de (i)realul filmului. (Contra)balansează un film prea cuminte ce se vrea dramă-romantico-SF cu stropi de thriller. Sunt prea multe ramificații inegale ale poveștii. Privitorul nu știe pe care să-și canalizeze atenția. Ajungi să te simți obosit și să te întrebi: M-a speriat? M-a emoționat? M-a făcut să mă gândesc la ceva?
Sunt, de fapt, trei povești: una din 2044, povestea de bază, una din 1910, povestea specială, și una din 2014, povestea de umplutură. Filmul pare o păpușă pe care o poți manipula și totuși lucrurile nu se leagă. Timeline-ul este cel care te induce în eroare. Îți dă peste cap tentativa de gândire ordonată specific umană. Durează până îți revii ca să-ți dai seama: stai puțin, eu pot să cred orice despre ce văd. Astfel, păpușa devine simbolul filmului.
Asupra a ce vrea acest film să ne atragă atenția (?): frica teribilă și necontrolată pe care o avem față de AI și de felul cum ne imaginăm că totul va fi robotizat și colonizat de AI? Într-o astfel de lume controlată de supremația AI trăiește Gabrielle (Léa Seydoux). E anul 2044, ea vrea să-și găsească un job și nu este admisă pentru că are breșe de emoție. Cu cât ești mai instabil emoțional și știi să simți, ești mai nepotrivit pentru a lucra. Soluția: să facă o mică incizie asupra amintirilor ei din alte vieți ca să-și rezolve emoțiile astea. Astfel, ajungem să vedem cine a fost ea în 1910 și în 2014.
1910, la Belle Époque inundată de Sena. În timpul unei serate, Gabrielle, pianistă căsătorită cu un bărbat bun, dar plictisitor, îl întâlnește pe Louis (George MacKay). Cei doi își amintesc că s-au cunoscut acum ceva timp în Napoli. Louis o curtează insistent și ajung să petreacă din ce în ce mai mult timp împreună.
Povestea sare în 2014, când Gabrielle încearcă să se afirme ca actriță. Ea trăiește într-o casa de lux din LA, pe care o îngrijește. Întâlnire cu Louis se petrec pe neașteptate și succint. Începe să facă legături cu mintea de acum, cea din 2044, și amintirile din 1910. Dar în loc să-și vindece emoțiile începe să-și dea seama că e normal tot ce trăiește. E normală (ne)așteptarea și ca lucrurile să nu meargă.
Poveștile sunt într-un continuu dans în trei. La Bête este romantic, thriller și SF. În fiecare dintre ele nu este doar povestea (re)întâlnirii celor doi, dar și întâlnirea Gabriellei cu păpușa - obiect, care se construiește pe parcurs ca simbol al morții. Fiecare poveste se termină cu moartea personajului, iar păpușa este alături de ea. E captivant cum păpușa evoluează de la una de porțelan, la una care vorbește apoi, la o persoană reală cu jobul de păpușă. Oare și moartea evoluează?
Deși toate aceste idei se doresc fermecătoare, se simte ca un prea mult. Sunt simboluri care se avântă (prea) tare în a-ți lua ochii, dar mintea trebuia luată. Cât timp încerci să faci legături între simboluri, semnale și sentimente, acțiunea nu te ajută să vezi dincolo de întâmplări.
Se simte de parcă regizorul poate a pierdut controlul asupra lucrurilor care se întâmplă. Poate era nevoie ca el să-și transforme propriul film într-o păpușă - marionetă și să vadă în ce lume dansează cu ea. La Bête, al zecelea film de lungmetraj al lui Bertrand Bonello, poate are nevoie de spațiu. Este ca o pictură la care trebuie să te uiți de departe, ca să vezi ce este, și de foarte de aproape, ca să-i vezi adevăratele culori.