Arheologia dragostei și a suferinței - La bête / Bestia la BIFF, 2023

Gabrielle (Léa Seydoux) rememorează, într-o societate puțin distopică dominată de inteligența artificială, fostele sale povești de dragoste din vieți anterioare, înscrise profund în ființa sa. Toate îl au ca partener pe Louis (George MacKay), dar sunt atât de adânc îngropate, încât nici ea nu mai știe exact ce o leagă de acest bărbat. Însă trebuie cumva să le înfrunte, să le retrăiască pentru a le arunca în neant, dacă vrea să fie acceptată ca funcțională în minunata lume nouă a roboților inteligenți.

Fiecare dintre cele trei lumi este nu doar o conjugare a dragostei, dar și a rolurilor de gen. În trecut (mai precis în 1910), dragostea este romantică, cu ritualuri de curtare elaborate chiar și în cazul adulterului. De altfel, cultural această epocă, marcată de Madame Bovary sau Anna Karenina, înțelegea dragostea autentică feminină în primul rând ca adulterină. În viitor, dragostea pare să fie mai degrabă o supraviețuire dificilă în ghearele reci ale inteligenței artificiale, cu toate trădările și înșelările care pot apărea de aici.
 

În prezent (mai precis, la începutul erei digitale, în 1994), lumea este marcată, mai ales, de o neîncredere dușmănoasă, în care bărbații devin violenți din lipsă de încredere în sine, în condițiile dărâmării mărcilor masculinității tradiționale. Niciuna dintre cele trei nu încurajează dragostea, așa cum niciuna nu reușește să o extirpe.

Inteligența artificială domină, așa cum era de așteptat, secțiunea filmului dedicată viitorului. Este o inteligență totalitară, dar fără a intra încă în conflict cu umanitatea, pentru că, pur și simplu, nu este contestată. Oamenii sunt declarați redundanți, ținuți, putem bănui, pe un fel de venit minim garantat. Inteligența artificială este generoasă, se apropie mai degrabă de un aparat birocratic decât de un demon însetat de sânge. Unii oameni încă mai speră și mai au puterea să încerce să se adapteze noii lumi. Probabil că sunt anumite activități în care aportul uman încă mai este lucrativ, chiar dacă asta presupune nu doar compromisuri umilitoare (majoritatea muncilor sunt în zona fizică), cât, mai ales, să fie modificați interior pentru a se potrivi mai bine slujbelor pe care inteligența artificială mai degrabă nu vrea decât nu poate să le îndeplinească. Una dintre căi este curățarea amintirilor, așadar o operație a gândurilor, o amputare a ADN-ului inconștient care dă oamenilor o nenecesară putere de a face lucruri pe care nu și le pot explica.

Costumele au consistența unui personaj în sine. Ele nu întregesc protagoniștii, rolul tradițional al costumelor în film, deoarece protagoniștii rămân în mare parte o enigmă, o simplă schiță, cel puțin în afară de axa dragostei lor. În schimb, costumele comentează asupra epocilor în care se mută povestea de dragoste. Ele imprimă trecerea timpului și, mai ales, arată cum a fost o anume epocă, sau, mai bine zis, așa cum credem noi că a fost atunci, proiecția noastră imaginară despre o lume a gentlemanilor și a doamnelor din înalta societate. De departe, cele mai frumoase sunt costumele din la Belle Epoque, ornamentate cu broderii și, în același timp, foarte moderne. Diferența de gen este extrem de bine marcată, ca și apartenența la clasa superioară. La celălalt pol, în viitorul apropiat, îmbrăcămintea protagoniștilor nu este neapărat unisex, dar e mult mai puțin diferențiată coloristic. Mai mult, nu este foarte clar marcat nici din ce clasă socială fac parte.

Dar, în pofida notelor apăsate de science-fiction, La bête se simte, în primul rând, ca o poveste de dragoste. Chimia dintre Léa Seydoux și George MacKay este atât de bine regizată încât trece cu succes prin toate epocile. Dar, foarte important, relația dintre ei are întotdeauna un ritm reticent, niciodată cei doi nu sar din prima unul în brațele celuilalt, ci dragostea se croiește cu fiecare secvență, iar sentimentele de neîncredere și de înstrăinare sunt dozate în ritmuri bine gândite. Cei doi păstrează un echilibru fragil, atent construit, între atracția romantică și anxietatea fără obiect, dar mereu prezentă. Dacă nu ești atent, uneori ai senzația că este repetitiv, însă, cu puțină atenție, observi mici diferențe, mici accente în joc și în scenariu, care te fac atent la detalii.

Spun "se simte" și nu "este" pentru că nu avem acces la întreaga lor poveste. Le cunoaștem doar din perspectiva relației de dragoste, iar faptul că doar asta ni se prezintă poate să fie reducționist. Mai mult decât atât, sentimentele lor profunde, premonițiile pe care le tot invocă, rămân mai degrabă spuse decât exprimate prin imagini. Iar aceste realități psihologice abisale, incertitudinea dintre pasiune sau patimă, dau substanță poveștii.

Dialogurile sunt rostite adesea pe un ton plat, aproape stins. Romantismul nu este, cu siguranță, unul pasional, focos, ci unul european, aproape șoptit, dar cu atât mai emoționant. Reticența apasă asupra relațiilor cu o forță aproape egală cu cea a atracției, iar rezultatul nu este altceva decât un vals subtil, doi pași înainte, unul înapoi, telescopat prin cel puțin trei perioade istorice.

Spre deosebire de o altă ecranizare a aceleiași nuvele de Henry James, La bête dans la jungle (2023, r. Patric Chiha) aici timpul nu mai joacă rolul construcției identității de sine a personajelor. Oricum, conștiința lor nu pare să supraviețuiască epocilor, în afara unui difuz sentiment al personajului feminin, dar nici aici nu știm exact ce simte aceasta sau dacă nu cumva noi proiectăm asupra ei poveștile trecute sau viitoare.

Așadar, cele două ore și jumătate de film funcționează impecabil dacă îi dai acestuia șansa să construiască perspectiva, asemenea unor straturi de lac ce trebuie să se usuce pentru a arăta profunzimea detaliilor intarsiilor. Uneori, filmul strică parția - pentru a te trezi, dacă mai era nevoie - iluzia imersivă, și a te face să reflectezi nu la povestea de dragoste în sine, ci la modul în care epocile se oglindesc unele în altele, având în centru aceleași figuri.