Iată de ce, luând pulsul acestor vulnerabilități belicoase de stringentă și tragică actualitate, Teatrul Național din Cluj își începe noua stagiune cu o premieră exclusivistă. Cu titlu provocator: Am bombardat New Haven. Cu o montare provocatoare, extrem de agresivă în limbaj și exploatare scenică, aparținând regizorului László Bocsárdi. Autorul american Joseph Heller a scris piesa în 1967 ca reflecție severă și acidă asupra mecanismelor de manipulare întru perpetuarea a ceea ce latinii numeau casus belli. Piesa tradusă de Ramona Tripa se joacă pentru prima dată în limba română și este o parabolă extrem de dură despre absurditatea războiului. E de la sine înțeles că textul valorifică experiența de viață a scriitorului, care în 1942 s-a înrolat în trupele aviației militare a Statelor Unite și a pilotat bombardiere în luptele din Italia (șaizeci de misiuni).
László Bocsárdi folosește sugestiile din text pentru a crea o bulversantă satiră tragică (dacă se poate spune așa) despre birocrația și regulamentele din orice armată statală, căci indicele generalizării e foarte mare în ciuda câtorva determinări geografice. El localizează subiectul în plină realitate absurdă și distribuie acțiunea pe două planuri convergente cu țintă în decodarea mesajului în direcția descurajantei realități conjuncturale. Din sala teatrului (reală, sigură, subliniată ca atare) până în simbolistica ficțională (imaginarul compulsiv).
Atmosfera, ambiguitatea scenică glisează între teatrul absurd (modelul Arabal cu Picnic pe câmpul de luptă e evident) și stereotipiile cazone (tip Biloxi blues de Neil Simon). Joseph Heller a avut de la cine să învețe. Rigiditatea cazonă, chiar dacă ridiculizată, trimite într-o oarecare măsură și spre ambianța concentraționară din Deșertul tătarilor al lui Buzzati. Între aceste dimensiuni stilistice se desfășoară jocul dublu al actorilor: 1) ca actori, 2) ca personaje. Ieșirile și intrările în rol, în mod deliberat și semnificativ, mai ales ale lui Ionuț Caras, ferchezuit în Căpitanul Starkey, tuns scurt, suplu și robotizat, deschide orizontul receptării spre dezbatere și analiză.
Trebuie spus că replicile sunt țipate, nu rostite de persoane umane, ci de niște manechine în acută stare de robotizare. Ionuț Caras devine uman numai când se adresează direct sălii repetând că totul e doar teatru, înscenare și spectatorilor nu li se va întâmpla nimic rău. Deocamdată. Pentru că după bombardarea unui Constantinopol fictiv, urmează Chișinăul, tot fictiv, ales aleatoriu, că așa le-a cășunat unor comandanți superiori, desigur invizibili. Din rațiuni politice, militare? Ce contează!
Apoi urmează... Nu se știe cine. Nouă, în sală, ne asigură Ionuț Caras, nu ni se poate întâmpla nimic rău. Răul cel mare i se întâmplă tot lui, în dublă ipostază: cetățean al lumii și tatăl fetei încorporate pe care o trimite la moarte. Ingenioasă multiplicare a personajului-copil trimis la moarte de generația adultă. Sânziana Tarța în dublu rol: menajera, iubita lui Starkey, femeia care face gogoși și fiica lui Starkey, cea care își țipă disperarea încercuirii în circuitul morții. Tot un revoltat împotriva sistemului este Henderson / Matei Rotaru, dezertor nedispus să moară în cadrul unei misiuni comandate de Maiorul / Ovidiu Crișan reprezentant suprem al ordinii cazone gata să omoare pe oricine încalcă ordinile militare.
Cercul e închis, capcana pregătită, zidurile de netrecut. Sistemul e bine consolidat din toate punctele de vedere și are nevoie de executanți, atât. Nu de rebeli, ci de proști care nu gândesc. Și alături de soldații mai bine conturați, cu nume și personalitate cât de cât vizibilă, apar într-adevăr patru proști, numiți simplu "idioți": Flaviu Balint, Denis Istudor, Rareș Nistor, Andrei Potârniche. Poticnirile și naivitățile lor sunt comice. Profiluri diferențiate de soldați întruchipează Mihai-Florin Nițu (Bailey), Cosmin Stănilă (Fisher), Radu Dogaru (Sinclair), Adrian Cucu (Joe) și Silvius Iorga (fratele mai mic al lui Fisher). Ce caută copilul ăsta în tragedie? Deprinși cu rolurile de soldați, mulți dintre ei au jucat și în amintitul deja Biloxi Blues, spectacolul lui Cristian Nedea din 2012 sau în Svejk în concert (2017).
Coregrafa Noémi Bezsan, prin ridiculizarea mișcărilor trupei, a marșului, a gesticulației sacadate sporește căderea în derizoriu a întregului eșafodaj militar. Un cuplu comic format din Cătălin Herlo (Jucătorul de golf) și Radu Lărgeanu (Vânătorul) dă mai multă culoare griurilor sumbre ostentativ expuse în decorul simpluț propus de József Bartha. O singură cabină albă, mobilă, e adusă de mai multe ori pe scenă. Din ea este extras la un moment dat globul pământesc - un balon color folosit de Chaplin în Dictatorul. Nu pentru a-l cuceri, ci pentru a-l distruge.
Realitatea agresivă din jurul nostru impune o agresivitate a limbajului. Reflectoare puternice sunt îndreptate direct spre sală, violentând spectatorii. Poate prea agresiv, ca și fluierul căpitanului. Cortina interioară gri, fondul întunecat, costume bleumarin și kaki, fumul estompează contururile. Costumele: Anna-Aletta Lokodi. Muzica hârșâită, monotonă, tracasantă, lungită, creată pentru spectacol de Magor Bocsárdi, menține tensiunea la cote înalte de receptivitate. Acest zumzet surd ne atrage atenția că pe scenă se întâmplă grozăvii, nu lucruri obișnuite, banale. Bombardarea noului rai terestru nu e o banalitate oarecare. Treziți-vă! Ce Dumnezeu! E drept, nimănui nu i se întâmplă nimic rău în sală. Deocamdată. Cu această spaimă în suflet părăsește publicul sala. O țintă a regiei. Orice speranță de naștere e exclusă în acest univers decrepit, sugerează suzeta străpunsă de un ac de pe afiș.
(foto: Nicu Cherciu)