Pentru aplanarea oricăror eventuale temeri că nu s-ar mai găsi, pe podurile lumii, loc pentru ferecăturile inimilor, autoarea Ada Milea a conceput Cântece de speriat frica, după textele Hertei Müller. Nimic înfricoșător, doar amar, în povestea exilului occidental al laureatei Nobel, din România ultimilor ani comuniști, ai poliției politice și ai supravegherii securității torționare. Piesa de teatru montată de cantautoare, pe versuri muzicale, este uimitoare pentru factura saturniană a spectacolului, acum încărcat de melancolie și de o amărăciune netrucată, pe care celebrul umor negru adamilean nici nu mai caută să-l mascheze. Este o poveste a batistelor. Batista este multifuncțională, având aplicații pentru toate utilitățile: când armă în război, pentru a cere armistiții, când loc de muncă amplasat pe treptele unei fabrici, după concedierea din postul oricum neobișnuit, de aparent traducător de cărți tehnice, menit nu atât translărilor terminologice din germană în română (sau invers), cât trădărilor și turnătoriei, bineînțeles refuzate și aspru pedepsite, prin bullying, când șervețel al lacrimilor disperării sau ale despărțirii, când manifest al grijii materne pentru copilul care nu poate ieși din casă neînsoțit de acest minuscul simbol al iubirii, când loc de creație, echivalent al foii albe de hârtie. Batista biruie cu adevărat frica de neant.
Vernisajul expoziției de fotografie Alter egouri teatrale (curatoriată de teatrologul Ștefana Pop-Curșeu) dă la iveală măști și ipostaze actoricești din culisele teatrului, cabine de machiaj și spații de repetiție. Este nu doar povestea unui making off al poveștilor înfățișate pe scenă și un istoric vizual al zămislirii inspirației artistice, cât o privire aruncată în spatele cortinei, prin intermediul aperturei aparatului fotografic.
Al treilea și ultim moment al primei zile a Întâlnirilor internaționale a adus în discuție tema atemporală a războiului. Am bombardat New Haven este povestea scriitorului american Joseph Heller, autor al celebrei cărți Catch-22. Bazată pe experiența personală a autorului, căpătată de acesta în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, piesa a fost tradusă de Ramona Tripa și regizată de László Bocsárdi. Spectacolul montat pe scena Teatrului Național Cluj-Napoca este pledoaria pacifistă obișnuită, by the book, a anticonflictului militar, acum tratată în cheie metateatrală, adică presărată cu solilocvii și monologuri artistice menite a dezvălui capcanele și dificultății conceperii unui spectacol. În acest demers, publicul este luat nu doar ca simplu martor, ci este pus sub directă acuzare pentru greșelile superficialității și a gustului său pentru facil. Deși numele orașului este real, pentru a da fiori oricărui trăitor, din orice colț al pământului (globul pământesc fiind, de altfel, azvârlit între protagoniști, sub formă de minge plutitoare, într-un remake al scenei Dictatorului lui Chaplin), simbolistica sa este imaginară, "haven" traducându-se prin liman, refugiu, adăpost, ceea ce nu de multe ori se asociază, deloc greșit, cu paradisul (precum în expresia "paradis fiscal", provenită de la aceeași paronimie, îndeosebi trecută asupra semnificației sintagmei traduse). Rezultatul este cel al unui avertisment adresat omenirii: atenție, până și Raiul poate fi bombardat.
Această nouă și deja cunoscută călătorie la capătul nopții se dovedește, în final, povestea neașteptată a războaielor de un cu totul alt tip, acelea pe care fiicele sunt trimise să le poarte, în locul taților lor, curajoși doar pe hârtia statului de plată a salariului, lași, lacomi, umili și înnebuniți de putere. Desigur că, în asemenea războaie, începute de alții, din grandomanie, și lăsate să se desfășoare, din lașitate, Antigonele nu sunt expediate decât pentru a fi ucise, ceea ce ele știu din capul locului și acceptă cu resemnare și înțelegere superioară. Eroismul este de amazoane, contrar preceptelor masculine, care se văd validate, astfel, în grandomania lor militaristă. E nevoie de martiraj feminin pentru jocul cazon al bărbaților și, dacă nici rușinea acestui adevăr gol pușcă (la care trupa de actori se dedă) nu-i oprește, din jocul ucigaș al puterii și cuceririlor, atunci nici Rai nu mai există: e bombardat, azvârlit sub ruine.
Cea mai puternică scenă a spectacolului este cea în care pletele fiicei, singura protagonistă a piesei, izbucnesc de sub perucile și șepcile care le ținuseră prizoniere, într-o demonstrație de impetuozitate, rebeliune și eterne mărgăritare aruncate taților declarativi, bărbați dominatori, etern abuzatori. Sânziana Tarța leapădă costumul de copil, în schimbul combinezonului militar moștenit, pentru a urca în elicopterul kamikaze, pe scena unui teatru oricum situat sub decolările zgomotoase ale avioanelor aeroportului Avram Iancu. Figura și impetuozitatea actriței se aseamănă perfect cu cea a colegei ei, Vicki Krieps în rolul nonconformistei Sissi, din Corsage (film amenințat, imediat după lansare, de știrea procesului intentat partenerului de platou, acuzat și condamnat pentru pornografie infantilă, filmul fiind salvat de scandal prin jocul încă o dată eroic al actriței). Același joc formidabil al actriței clujene a dat profunzime, substanță și contrast imaginii de carte de copii a spectacolului, în care cercetași cu înfățișare de pitici sunt puși sub oblăduirea maternă a unei Albe ca Zăpada însărcinată cu producția unei cafele negre și amare, ca și a gogoșilor (negre și ele, de ciocolată) și a copiilor ("plăcințele").
Iluzia picnicului de pădure, dată de băiețeii colorați în bleu-lila-Melania Trump, este înșelătoare. Luptele lor de soldăței de jucărie sunt, în final, reale și sângeroase, pline de remușcări și dătătoare de coșmaruri. Figura paternă, a lui Ionuț Caras, este a unui milițian birocrat, funcționar cu mapa și tată de paradă, prăbușit sub drama propriei neputințe, incapabil de a-și opri fiica din gestul sacrificiului suprem și, în final, flasc în discernământul propriei responsabilități civile în raport cu războiul. Avertismentul responsabilității colective, civice și generale cu privire la cauza războaielor nu este nou, cum nu a fost niciodată, dar este mai actual decât oricând.
"Pacea este o anomalie în istoria omenirii. (...) Oamenii născuți pe timp de pace nu cred că ar trebui să fie capabili să identifice semnele care duc către gropi comune anonime", Sofi Oksanen, De două ori în același râu. Războiul lui Putin împotriva femeilor, Editura Polirom, Iași, 2024, pagina 44.
(foto din spectacole: Nicu Cherciu)