***
Un oraș cu 100 de mii de locuitori, cu o istorie de 200 de ani. Cu oarece aproximații, orașul din Trei surori poate fi Piatra Neamț. Orașul nostru.
Un incendiu poate porni din cauza unor probleme punctuale, ivite la nivelul unei gospodării, sau din cauza unor bombardamente de tipul celor care formează oroarea oricărui război. Cehov nu oferă detalii asupra cauzelor care determină incendiul din actul 3 al textului său din 1900, Trei surori. În contextul geopolitic din 2024 și în lectura lui Theodor-Cristian Popescu, regizorul celei mai recente (octombrie 2024) premiere a Teatrului Tineretului (TT) din Piatra Neamț, incendiul ar putea să fi fost cauzat de războiul care se poartă în Ucraina. Operațiunea specială.
Montarea de la TT debutează cu poemul O vorbă șoptită, a cărui traducere (Andrei Dinescu, Elena Loghinovskaia) este afișată pe un ecran uriaș (videoproiecție: Alexandru Oancea) în timp ce timp din difuzoare se aude vocea autoarei, Svetlana Tsalko din Cernobîl. Poemul, reprodus și în broșura-program oferită în foaierul teatrului de voluntarii-liceeni ai TT, vorbește despre absența oamenilor.
Tot în broșura-program sunt de găsit patru fotografii, înfățișând proteste ale femeilor din Rusia la adresa războiului din Ucraina. Două dintre ele sunt reproduse, pe scenă, în primele două acte, de Irina (Teodora Crișan, studentă la master, arta actorului, la UNATC București). Sunt actele când doi dintre ofițerii rareori observați în montările cu Trei surori, Fedotik (Florin Hrițcu) și Rode (Iulia-Paula Niculescu), aduc amenințarea războiului la câțiva metri de primele rânduri de staluri. Prima lor apariție îngheață curgerea blândă și molcomă a timpului din timpul petrecerii onomastice a Irinei și îi dezvăluie acesteia, doar ei, o fărâmă din iadul care se pregătește lângă noi.
***
Actul 1 e cel al rochiilor în alb și culori aprinse, al impecabilelor uniforme militare (costumele: Sabina Reus), al sunetelor blajine, calme, și al luminilor calde. Actul 2 e cel al rochiilor și costumelor negre, al unor sunete bizare, profund neliniștitoare (ca niște picături de apă căzând într-un hău a cărui adâncime de mărește de la o clipă la alta - muzică și sound design: Andrei Raicu) și al unor lumini de un alb metalic, rece, necruțător. Actul 3 e cel al hainelor de casă / al pijamalelor / al vestimentației postmoderne army-like, al sunetelor ce evocă alerta, criza, primejdia și al luminilor ce se amestecă în chip tulburător cu fumul (lighting design: Cristian Niculescu), învăluind, dezvăluind și re-acoperind personaje, bucăți de scenă, fragmente de acțiuni. Actul 4 accentuează atributele Actului 3 spre un deznodământ apocaliptic din același spectru cu cel de găsit în Blasted-ul lui Bobi Pricop, Oana Micu & co, montat acum 2 ani la Teatrul Andrei Mureșanu din Sfântu Gheorghe.
Spațiul (concept & scenografie: Velica Panduru) primelor 2 acte e cel al uriașei mese, așezată de-a latul scenei TT-ului. Pe ea se mănâncă și se face dragoste, se bea și se face sex (mișcare scenică: Flavia Giurgiu), se adresează urări și se consumă pasiuni, se spun banalități și se trăiesc esențe. Spațiul ultimelor 2 acte e cel al prăbușirii (de bucăți de haine și cenușă din înalt, de oameni din picioare) și al morții, al rostirii marilor adevăruri și tăcerii cumplitelor suferințe, al fotografierii & evacuării cadavrelor și al copilelor lui Verșânin (interpretate de Mara Obreja și, pe rând, de Maria Mihăilă sau Ana-Sofia Dăscălescu) zburdând spre ceea ce ar fi putea un (altfel de) viitor.
Theodor-Cristian Popescu dirijează & asamblează componentele enumerate mai sus. Pornind de la traducerea Ralucăi Rădulescu, regizorul elimină anumite replici și contextualizează anumite obiceiuri (Prozorov al lui Emanuel Becheru nu joacă cărți, ci practică jocuri de noroc care ar putea fi, desigur, oricare dintre pariurile sportive ori păcănelele ce împânzesc orașul nostru de azi). Vizual, spectacolul lui Cristi trece de la semeția plurivalentă a mesei orizontale din primele două acte la privirea în adâncime, pe două sau chiar trei planuri ce co-există sub privirea fascinantă a spectatorului, în ultimele două acte. Pe bază de lumini și fum, vedem - nu vedem - iar vedem o acțiune în prim-plan, o alta în plan secund, o a treia undeva departe. O demonstrație de regie de teatru (era să scriu cinema)!
***
În debutul primei părți, spatele rochiei a Mașei (Nora Covali) anunță misterul și pasiunea. În debutul părții secunde, pasul ferm al Nataliei (Corina Grigoraș) enunță dictatul și stăpânul. Paradoxal, luminile lui Niculescu & regia lui Popescu ne fac să vedem limpede actele când e mai degrabă vorba de individ, cu contradicțiile și ezitările sale, și ne aruncă într-o ceață-fum adâncă în actele când colectivitatea se cațără la putere și indivizi se prăbușesc unul după altul pe bază de acțiuni de o dureroasă claritate. E pesemne semn (ha!) că se cuvine să ne educăm privirea & gândirea pentru noua realitate.
Scenele refugiului post-incendiu aduc cu Azilul de noapte / În adâncuri al lui Gorki. Natalia Corinei Grigoraș are ceva de Vasilisa, saltele la care apelează Velica Panduru duc cu gândul la acel refugiu pentru săracii / ratații / uitații lumii.
La început, personajele stau la masă, se plimbă, se așază, se ridică. Apoi, își consumă pasiunea cu gesturi apăsate, febrile, crâncene, variind de la tandrețe la interzis minorilor (în vârstă sau, mai ales, gândire). Povestea îi poartă ulterior la orizontala saltelelor și a somnului din care se trezesc pentru a-și spune replicile și a adormi la loc. Spre final, se transformă în statui / lumânări imobile, așezați la o impecabilă verticală, pe care o abandonează sub rafala de gloanțe / vești pentru somnul cel de pe urmă.
La Cehov, dispare Tuzenbah, baronul (Valentin Florea). La Theodor-Cristian Popescu, probabil că scapă doar Natalia, previzibil, și Olga, căreia Elena Popa îi conferă o luciditate și siguranță de sine ce aproape că-i transformă rolul într-un meta-personaj, un cineva care se comentează pe sine în timp ce se joacă (de singurătatea ei nu se poate apropia decât cea a Anfisei Loredanei Grigoriu). Adăugați acestei senzații ipostaza de călător între lumi și epoci a Irinei, pe care Teodora Crișan reușește să o plaseze convingător atât în ipostaza de muză a unui posibil viitor fericit destinat celor de demult (în actul prim), cât și în cea de statuie vivantă, livrând pe coli de hârtie mesajele prezentului disperat al celor de acum.
La mijloc, o aflăm pe Mașa, pe care Nora Covali o construiește ca pe un personaj-șampanie, explodându-și uriașa foame de afecțiune, deci, de viață, atât în carnalul actului secund, cât și în zbieretul de final. Gravitând în jurul ei, Daniel Beșleagă face din Kulâghin un caracter cvasi-Ionescian, care are o cutremurătoare tresărire de umanitate în clipa de după plecarea lui Verșânin prin intermediul unui gest de compasiune / auto-umilire în antiteză cu orice urmă de instinct (mai puțin cel al disperării).
Și tot undeva între (lumi, realități, dorințe) îl plasează Emanuel Becheru pe Prozorov, spunându-i replicile (deopotrivă adevăruri și minciuni) cu detașarea, răceala, de-dramatizarea unui personaj de Cristi Puiu, fără ca asta să le diminueze cu vreo centimă impactul. Este, de altfel, cu totul remarcabil și aproape misterios, cum tonul cvasi-brechtian cu care actorii își însoțesc personajele nu topește defel fierbințeala inclusiv erotică tipică montărilor cehoviene.
E de-a dreptul stranie coincidența care face ca, simultan în portofoliul TT, să se afle două montări pe texte ale marelui rus, Pescărușul al lui Christian Benedetti (premieră mai 2024) și acest Trei surori al lui Theodor-Cristian Popescu, ce reușesc, fără a interveni în chip major asupra textelor originale, să creeze emoție și gând pe cărări rar spre deloc bătătorite, dar nu mai puțin mustind de semnificații profunde și revelații majore. E poate și mai remarcabil cum acest Trei surori, primul spectacol al TT de după plecarea Gianinei Cărbunariu, reușește să păstreze și să ducă mai departe câteva dintre temele majore ale mandatelor de director și spectacolelor regizoarei: reflectarea comunității locale, ancorarea în contextul politic, referințele sociale, protestul cu fața îndreptată spre public.
***
Factor civilizator și mesager al lumii mai bune din marele și generosul oraș, la Cehov, armata devine, la Cristi Popescu, acel element pe baza căruia prezentul își pierde orice șansă la un viitor. Formată din ofițeri oscilând între bonomia, șarmul și nefericirea pe persoană fizică pe care le propune amantul-tată-filozof-Verșânin by Mircea Postelnicu și brutalitatea netrucată a duo-ului Fedotik - Rode (anunțată de agresivitatea de etern-adolescent jucându-se pe calculator a lui Paul-Ovidiu Cosovanu în Salionâi și însoțită de complicitatea pasivă a ratării practicată de Cebutkin-ul lui Dragoș Ionescu), armata întoarce armele și bombele asupra orașului pe care, cândva, se spune că l-ar fi salvat, fie și pentru o vreme, de la căderea în uitate și irelevanță. Moscova de azi e o colecție de ruine fumegânde, de obiecte neidentificate căzând dintr-un cer pustiu pe un Pământ acoperit de cadavre. Poate că peste 100 de ani urmașii fiicelor lui Verșânin vor înscena un altfel de Trei surori. Sau poate că nu.
(Foto: Velica Panduru & Sabina Reus)
(Timpul & Spațiul reprezentației: 4 octombrie 2024 @ Sala Mare a Teatrului Tineretului)