Prima dată jucată acum 124 de ani, piesa e al naibii de actuală în anul de grație 2024, plin până peste cap de... nenorociri? Discursul cehovian, și mă refer strict la Trei surori, este de la început presărat cu amănunte ce par referințe lumea de azi. Cum Eugen Ionescu și-a bazat teatrul pe o societate stricată, pe care a ridiculizat-o prin teatrul absurd, care, deși poate să pară uneori greu de înțeles, este și plin de subînțelesuri și de mici glume, așa Cehov, într-o manieră mai directă și mai clară, pune punctul pe i și te face să înțelegi Rusia din secolul XX. O Rusie sub semnul fricii, al durerii, dar și-al iubirii - ceva ce acum rar vezi. Nu spun că nu există și acestea uneori, dar cel mai adesea totul este obliterat din cauza războiului. Un război etern, ce a început cândva, undeva, și s-a extins peste tot, luând diferite forme și având diferite efecte. Negative. Însă îmi place Rusia lui Cehov. Chiar dacă prezintă absurdul aristocrației de atunci, acest absurd nu reflectă altceva decât societatea curentă. Chit că el vorbește de cea de acum 100 și ceva de ani. În piesele sale, Cehov se bazează pe întrebări. Discursul personajelor se învârte în jurul unei întrebări principale.
Care e cu adevărat sensul vieții? Probabil întrebarea centrală a tuturor personajelor din Trei surori. Care este sensul dacă peste un timp totul va dispărea, chiar dacă vor exista progrese și schimbări?
Regizorul Theodor-Cristian Popescu se joacă nu cu textul, ci cu sentimentele spectatorilor. Se simte în lumea de pe scenă un aer deprimant, plin de suferință și de frică. Atât din modul în care actorii își rostesc replicile, cât și din expresiile lor. Da, personajele se învârt prin replicile piesei în jurul temei principale a acesteia, aceea că sunt incapabile să își îndeplinească visele și dorințele, dar acest lucru este accentuat de 10 ori mai clar prin spectacol.
Vorbind de scenografie, la început spectatorul observă o masă, niște scaune și cam atât. Cu cât personajele intră și se așază la masă, spectatorul observă că se formează o Cina cea de taină militărească, unde se vorbește despre societatea de peste 2-300 de ani, care se schimbă, dar rămâne ancorată într-un sentiment de frică, fragilitate și necunoscut.
Cadoul doctorului Cebutâkin (Dragoș Ionescu) pentru Irina, un tablou reprezentând-o pe Fecioara Maria și pe prunc, creează un sentiment ciudat de uimire al personajelor, dar și al spectatorului, combinat cu un sentiment de speranță. Scenografic vorbind, Velica Panduru creează acest sentiment de speranță divină (completat de faptul că numărul personajelor care vor sta la masă este de 12, o referință-trimitere a regizorului Theodor-Cristian Popescu la cei 12 apostoli, realizată prin eliminarea unui personaj din textul original), invocat și de Irina într-o replică: "Și cu ajutorul lui Dumnezeu, vom ajunge la Moscova". O, dragă Moscova, dacă ar fi așa roz totul..
Apariția actorilor Florin Hrițcu și Paula Niculescu (Fedotik și Rode), cu o cameră video (care m-a dus cu gândul la spectacolul Babel 11:4 sau Totul a început, producție TT 2022, regizat de Daniel Chirilă, unde aceștia filmează pe durata spectacolului) tensionează atmosfera. Irina primește 4 trandafiri albi de la Rode, un alb ca al rochiei acesteia (costumele sunt gândite excelent de Sabina Reus), iar muzica (Andrei Raicu) devine tensionantă, dramatică. Și singura lumină din sală este spotul pe Irina, Rode și Fedotik. Este momentul în care Theodor-Cristian Popescu începe să își pună amprenta în acest spectacol. Irina ține o foaie albă în mână, în timp ce este forțată de ceilalți doi să stea în fața camerei, care este programată să facă poze încontinuu, pe mod auto-declanșator. Imaginea trimite la momentul din 8 martie 2022 din Rusia, unde o protestatară din Moscova este fotografiată având în mână un buchet de trandafiri albi, fiind ținută cu forța de doi bărbați din poliție. Ceva tipic începutului de război din Ucraina. Începutului de "Operațiune specială". Ceva despre care încerca Cehov să ne avertizeze acum 124 de ani, prin filozofia lui Nikolai: "Peste 200-300 de ani, da, totul va fi frumos, dar va rămâne același sentiment că dușmanul ne va bate la ușă, că nu vom fi sub semnul păcii". Dar știa Cehov că acea frică se va transforma în furie? Și furia în violență, iar violența în moarte? Moartea, transmisă de regizor foarte clar printr-un mijloc foarte simplu, 4 trandafiri albi, ce reprezintă și puritatea - dar o puritate absorbită de negrul morții, a fricii ce intră în Irina și a luptei împotriva morții pe care o duce prin acel exercițiu de forțare a gărzilor ruse. Prezentul nostru este contopit cu trecutul lui Cehov, unde o Rusie agresoare se ciocnește de o Rusie prosperă, dar sub semnul fricii și al neștirii. Însă acest moment este doar ca o paranteză, căci Irina fuge la scaunul ei, luminile se aprind normal și muzica de cameră continuă să se audă.
Natalia, jucată de actrița Corina Grigoraș într-o manieră feroce și sexy, face, prin intrarea ei, trecerea dintre primele două acte. Iubirea lui Andrei față de aceasta, dezvăluită întregii familii și a soldaților, se transformă în pasiune, apoi în amor. Senzual e dezbrăcată de culorile stridente ale rochiei dezvăluind hainele negre ale misterului, timp în care Mircea Postelnicu și Nora Covali (Aleksandr și Mașa) dezvelesc masa cea lungă de fața de masă deschisă la culoare. Prin acest moment, spectatorul își dă seama că totul se îndreaptă spre agonie. De la frumusețea primului act, dată de costumele deschise, rochiile și hainele militărești îngrijite (grație din nou tinerei Sabina Reus), dar și de un decor cald, primitor, ce invită spectatorul la relaxare (din nou, Velica Panduru), se ajunge la misterul, suferința și frica celorlalte trei acte.
Și Corina Grigoraș rămâne singură pe scenă, zâmbind publicului. În spatele ei, o ploaie de baloane gri cade peste masă care se arată a fi din sticlă, cu luminii proprii. Când Emanuel Becheru (Andrei Prozorov) își face intrarea, având o cămașă și niște pantaloni negri, actul II începe în plină senzualitate a Corinei. Se "târăște" până la Emanuel - mișcarea scenică e gândită de Flavia Giurgiu -, o mișcare scenică întâlnită pe tot parcursul actului II, la toate personajele. Aici se observă pasiunea Nataliei față de Andrei, mai pregnantă decât în scena de amor pe care o vom întâlni puțin mai târziu în desfășurarea actului. Natalia este probabil personajul care domină orice îi iese în cale. Și se simte asta pe toată durata actului al doilea și încă și mai accentuat în actul al treilea. Psihic, îl domină pe Andrei, mai apoi pe cele trei surori, devenind - nelegitim - stăpâna casei.
Tot acest amor și pasiune reflectate de actul al doilea sunt superb îmbinate cu mișcarea scenică. Pentru că până la urmă ideea este că nu se rezumă totul la vulgaritate fizică, ci e vorba și de pasiunea dintre parteneri, la senzualitatea acestora, calități redate de jocul scenic, de mișcările furtunoase care acaparează actul sexual, atât cât trebuie să fie el descris. Iar Flavia Giurgiu împreună cu Theodor-Cristian Popescu au manevrat cum se cade această parte, îmbinând amorul cu pasiunea. Da, se accentuează ideea adulterului, putem observa asta din perspectiva Nataliei, care invitată de Protopopov "la o plimbare cu trăsura", îmbracă cea mai fină blană albă și dispare sub ochii Irinei, dar și, poate mai vizibil și mai direct, din perspectiva Mașei și a lui Aleksandr Verșânin (Nora și Mircea). Aceștia au familiile lor, Mașa are un soț, profesor la școala din oraș, iar Verșânin o soție, cu gânduri suicidare, și două fetițe. Însă nimic și nimeni nu-i oprește să prospere împreună. Cehov a vrut să ne arate ca îngrădirea nu funcționează și, chiar dacă este greșită, înșelatul este cea mai bună soluție de a scăpa dintr-o lume ce nu face altceva decât să îngrădească. Iar Mașa și Verșânin îmbină amorul personajelor lor cu pasiunea acestora, printr-o mișcare scenică ce captează total atenția spectatorului.
În tot acest act doi, personajele sunt îmbrăcate în negru. Mai dramatic de atât este sound designul, fără de care acest act n-ar fi avut același impact. Sticla spartă, sunete compuse, toate ducând in zone total misterioase, dramatice, sinistre chiar, prevestind venirea "Mascaților". Tot actul s-a vorbit despre venirea acestor mascați, până la momentul în care Rode și Fedotik intră în scenă și îi distrug speranțele Irinei. Intră mascații, într-o lumină roșie sângerie. Imaginea este marcantă, mai ales ca sunt multe aspecte în act care se leagă și îți dai seama lucruri despre acești mascați. Referința principală fiind petrecerile atipice din Moscova, cu măști de animale. Sinistru și încet se trage cortina. Pauză, timp de rumegat jumătate din spectacol. Căci poate este cea mai grea parte din spectacol.
Partea a doua prezintă războiul. Din toate punctele de vedere. "Incendiul" lui Cehov poate reprezenta orice. Poate reprezenta războiul din Ucraina, Orient, războiul atipic, economic, războiul dintr-o familie, certurile, etc. Căci se oferă această libertate de gândire. Regizorul lasă loc de interpretări. Incendiul ce devastează orașul și lovește din plin comunitatea dezvăluie anumite principii. Natalia devine stăpâna casei, fără să se afirme. Surorile nu mai au pic de speranță, de la cea mai mare până la Irina care, disperată, nu mai găsește sensul vieții. Andrei joacă și pierde tot, până când ipotechează casa. Doctorul Cebutâkin se îmbată și rostește cel mai filozofic monolog din tot spectacolul, cu durere în glas și cu ură față de toți. Durerea morții.
Actul începe însă în parte optimist. Scenografic se schimbă cu totul. Devine mai sinistru, dar totuși, prietenos. Saltele pe toată scena, fiecare personaj dormind pe una. Gen tabăra de refugiați. Din tavan cad rămășițe de haine, cârpe, într-o lumină portocalie, galbenă. Incendiul. Dezastrul. Și totuși, în acest sentiment de disperare, copiii (Mara Obreja, Maria Mihăilă, mai apoi Ana-Sofia Dăscălescu) rămân stâlpul purității și-al speranței. Zburdă pe toată scena, jucându-se între ele, dar și cu bucățile de haine și cârpe. Este simbolul speranței într-o lume dominată de frică unui "incendiu". Sufletul pur.
Trecerea din al treilea act în al patrulea este făcută iar printr-un moment de "aducere cu picioarele pe pământ". Teodora Crișan (Irina) vine la buza scenei și, în mână ținând un teanc de foi, într-un spot de lumină ca cel din primul act, începe să le arunce. Pe foi sunt trecute persoane din Rusia, exilate sau închise. Persoane din domeniul artei. Regizori, scriitori, actori. 14 martie 2022, Marina Ovsyannikova editor de știri la Rusia 1, intră cu o pancartă anti-razboi live. 25 februarie 2022, Anastasia Nikolaeva este arestată pentru că a protestat cu o foaie albă. (Cum face Irina în actul II, atunci când intră mascații).
În final rămân tot cele trei surori. Singure, pierdute, fără a mai ajunge la Marea lor Moscovă. Rămân unite, dar singure. Actul este dureros, fiecare personaj "murind" prin plecarea lui, prin "căderea de pe masa de șah".
Irina, până la urmă, din ce mi-am dat seama că a vrut Theodor-Cristian Popescu să arate, este vocea unei societăți bogate, dar care are în sânge dorința de muncă, de-a ști că a făcut ceva cu viața ei, c-a ajutat. Vocea unei societăți bazate pe frică, pe faptul că nu poate iubi pentru că nu știe cum să iubească, vocea unei societăți ce este obișnuită cu sunetul bombardamentelor, al alarmelor antiaeriene, al dezastrului. Irina lui Cehov, Teodora Crișan, încă studentă la UNATC, este Marina, Anastasia, Artur Smolyaninov, exilat în Letonia, Alexei Panin, exilat în SUA, Ivan Vîrîpaev, Aleksei Navalnîi, omorât, și mulți, mulți, prea mulți alții care au încercat să spună ceva și au fost condamnați. Judecați de sistemul care-i persecută pe mulți. Judecăm fiind judecați. Dar nu ne pasă. Irina este vocea mea, a noastră, a celor ce nu pot vorbi, căci le e frică. Iar Theodor-Cristian Popescu a reușit să gestioneze referințele, cu Teodora, cu fetele protestare, cu frica, cu amorul, cu tot.
Un altfel de spectacol, la care chiar am zis WOW, la final. Primul.
*
În foaierul teatrului, înainte de a intra la spectacol, spectatorii au primit caiete-program ale spectacolului, unde se pot vedea cele trei imagini cu momentele Irinei, menționate, în care regizorul face referire la protestele de la începutul războiului ruso-ucrainean.
**
Se tot aude, am auzit și eu în foaier, de TT-ul post-Gianina Cărbunariu (care a avut o ieșire din mandat foarte liniștită, calmă, la premiera spectacolului Fragmente din povestea noastră, regia: Bogdan Zamfir, din 6 iulie 2024). E primul spectacol post-Gianina, unul manevrat și dirijat foarte bine, foarte corect, dar cum îmi zicea Mihai Brezeanu (care a scris despre spectacol aici), parcă Pescărușul a fost mai mult pe direcția Cehov decât Trei surori. Tot spectacol social este, tot pe direcția unui teatru politic, cum se tot spunea pe timpul Gianinei Cărbunariu, mai ales în actul III. Incendiul, da poate fi considerat războiul, tot mai prezent, dar orașul? 100.000 de locuitori? Păi atât are și Piatra Neamț, sau avea. Poate cine se gândește puțin în profunzime să creadă că este despre orașul nostru, despre primarul nostru, consiliul nostru local, profesorii noștri. Orașul nostru.
Nu cred că teatrul era politic și social pentru că era Gianina în fruntea lui. Da, a avut tendințele și preferințele ei, dar ăsta e mersul lucrurilor. Ăsta e teatrul relevant de azi. Relevant poate și pentru mine. Căci dacă vrem clasic, nu poate exista clasic fără o îmbinare cu prezentul. Pentru că da, spectacolele clasice sunt mult prea actuale - ale lui Ionescu, Caragiale -, dar nu pot coexista în lumea modernă fără elemente de modernism. Iar Gianina a lăsat teatrul nou să se strecoare și să evolueze într-un oraș mic, mic de tot, cu o deschidere a spectatorilor redusă față de noul curent. Trei surori a demonstrat din nou că nu poate exista clasic fără elemente de prezent. Și a fost dirijat cum trebuie.
(Foto: Velica Panduru, Sabina Reus și Marius Șumlea)