Tot de antisemitism fusese acuzată atunci, în 1961, și celebra scriitoare și jurnalistă Hannah Arendt. Acreditată la procesul lui Eichmann de către cotidianul american The New Yorker, aceasta a menționat (în spiritul aceluiași adevăr integral, care ne face liberi) un element considerat cam... nepatriotic: supunerea (unii nu s-au sfiit să o numească chiar colaborarea) cu odiosul Eichmann a câtorva lideri ai comunităților evreiești din Europa, la stabilirea listelor naziste cuprinzând evreii ce urmau să fie deportați în lagărele de exterminare prin muncă și gazare. În textul lui Lerner, oroarea respectivă este evocată prin vocea martorului Arieh Breslauer (sfâșietor jocul lui Andrei Finți!), care se prăbușeșete emoțional și fizic, numai bun să fie evacuat din sala de judecată.
Curajul dramaturgului israeliano-antisemit este probat - direct, tăios, fără complexe și fără trucuri literare - pe parcursul admirabilului demers conceput și ridicat pe scenă de actorul debutant în regie Mihai Călin. Vedem acolo, în două ore de teatru dens, care arde sufletele și mințile prin adevărurile relevate, toată monstruozitatea ideologiei naziste, încuibată într-un singur (ne)om: Eichmann. Fățărnicie, perfidie malefică ambalată într-o ingenuitate precară, lașitate, cinism - toate adunate credibil în acest personaj recreat cu măiestrie, cu precizie... chiar cu obiectivitatea aceluiași adevăr integral ce conferă demersului reconstitutiv și mai multă autenticitate. În fond, dramaturgul a adunat ceea ce era mai important din dosarul procesului. Pe baza lui, a construit temeinic un eșafodaj din materialul brut, intervenind dramaturgic doar acolo unde se cerea o concentrare și fluidizare a acestuia; a lucrat, cum se spune, cu materialul clientului, amorsând un mecanism infernal, edificator în fond și cutremurător în formă. Dacă vreți, și-a asumat sarcina unui nobil anonimat, așa cum face, îndeobște, orice restaurator de lucruri vechi, deteriorate. Dacă Tribunalul israelian a scos la iveală faptele abominabile, Lerner le-a rânduit într-un crescendo dramatic, cu o riguroasă atenție la tot ceea ce era edificator. Înfruntarea se consumă între acuzat (căruia Richard Bovnoczki îi scoate la iveală, pas cu pas, vorbă cu vorbă și gest cu gest toată patologia diabolică, dar jegoasă, lipsită de măreția dorită de nemernicul "erou" al Germaniei naziste, ajuns în cușca de sticlă încasabilă, în drum spre binemeritatul ștreang), procurorul Hausner și avocatul Servatius.
Dacă cel din urmă (abil construit de Ion Andrei Ionescu, pe muchea tăioasă dintre oportunismul profesional și rigorile conștiinței) aplică o maieutică socratică, în încercarea de a-și face clientul să conștientizeze, măcar, crimele de care s-a făcut vinovat, procurorul asumat de Mihai Călin trece, ca peste o punte fragilă, de la servituțiile profesionale la indignarea umană. Depozițiile martorilor (Iuliana Moise, Irina Movilă, Ana Ciontea, Axel Moustache, Ovidiu Cuncea și Rodica Ionescu, pe lângă pomenitul Finți) sunt tratate într-o perfectă logică a victimei scăpată, ca printr-o minune, din iadul generat și controlat de Eichmann și ai lui, emoționând și indignând deopotrivă auditoriul. Totul cu sobrietatea dată de economia mijloacelor interpretative, semn al măsurii artistice și al respectului față de personajele reale evocate.
Avocata-asistent jucată de Cosmina Olaru parcurge, cu maturitate și simț al asumării artistice, prăpastia existențială dintre obiectul juridic pe care-l reprezintă profesional și ființa umană, a cărei moralitate spulberă rigorile funcționale ale meseriei, abandonând ipostaza eminamente tehnică a apărătorului cu orice preț. Părăsirea cauzei, în pofida presiunilor pe care șeful ei le exercită în numele unui principiu de drept, vine să sublinieze tocmai fenomenul generației postbelice de tineri germani, care au avut curajul și demnitatea să recunoască ororile părinților și, implicit, să ceară iertare victimelor. La celălalt capăt al axei, Vera Eichmann (Diana Dumbravă) ezită între dragostea / susținerea conjugală ca datorie de familie și groaza inevitabilă în fața atrocităților comise de soțul și tatăl copiilor săi. Și aici, dramaturgul operează îndrăzneț, dar riscant cu datele comportamentale etalate de personajele sale, imaginând la final neputința nevestei de a condamna crimele comise de Eichmann și a-l repudia. Soluție neașteptată, poate, în contextul datelor la care a avut acces, dar verosimilă și pilduitoare în raport cu anumite limite de caracter.
Sub aspectul punerii în scenă, spectacolul este construit cu multă atenție asupra fiecărui detaliu faptic, comportamental și caracterologic. Debutând în ipostaza de regizor, Mihai Călin vine cu o experiență artistică - cea dobândită, ca actor, care a jucat personajul Sami în minunatul film al lui Radu Mihăileanu, Trenul vieții. O bijuterie cinematografică, a cărui eclipsare (prin difuzare și critică) poate fi explicată și prin concurența în raport cu La vita e bela (Roberto Benigni), dar și prin pârdalnica dorință de a afirma, artistic, același adevăr absolut. Ca regizor dedicat și devotat tragediei istorice, Călin are înțelepciunea să se supună textului, cu încredere în calitățile reale ale acestuia și în sprijinul colaboratorilor săi de bază: actori, scenograf (Gabi Albu), coloană sonoră (Nikita Dembinski). Reprezentația are fluență și un ritm bine gradat, accentele sunt atent cizelate, iar atmosfera - mereu apăsătoare spre oricând explozivă. Într-o modă (ne întotdeauna fericită) în care regizorul vrea, cu orice preț, să rămână "șeful montării", atitudinea creatoare a lui Călin denotă maturitate, respect, decență. Adică un simț al măsurii care l-a oprit să mai toarne chinină peste fiere.
Finalul aduce un moment de sobrietate inedită: actorii nu ies la rampă ca să culeagă aplauzele, altfel binemeritate, astfel încât reacția de recunoaștere și recunoștință a sălii se raportează pios, integral, la fondul evenimentului scenic proaspăt încheiat. Un gest neobișnuit de smerenie artistică, în care creatorii actului teatral renunță, parcă, la cuvenitele laude, lăsând publicul să reflecteze, deloc festiv sau protocolar, la grozăviile ce i-au fost înfățișate.
(Foto: Florin Ghioca)