Cred că este curajos ce și-a propus să facă spectacolul, pus în scenă după piesa dramaturgului israelian Motti Lerner - în premieră mondială -, și cred că i-a și ieșit. Spectacolul s-a jucat în sala Atelier a Teatrului Național, o încăpere mică, fără aspectul convențional și fastuos al sălilor cu cortină roșie, fără chiar o scenă propriu-zisă, cu o scenografie austeră reprezentând o sală de tribunal. În stânga se află pupitrele acuzării și apărării, iar în dreapta pupitrul judecătorului și banca martorilor. În centrul sălii se află o cutie din sticlă în care stă acuzatul. Suntem anunțați că martorilor la proces nu li se îngăduie să intervină în timpul judecății. Noi toți, spectatorii, suntem martori, doar privitori muți ce așteptăm verdictul.
Așa a arătat și sala de tribunal în care a avut loc adevăratul proces. Încăperea întunecată, cu un fascicul de lumina ce cade pe sinistra cușcă din sticlă. Un bărbat matur, înalt, robust, care își șterge ochelarii tacticos, cu cea mai mare meticulozitate. Ca orice nazist care se respectă, Adolf Eichmann s-a refugiat în America Latină după înfrângerea Germaniei la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, însă a fost capturat de către Mossad și adus la Ierusalim pentru a fi judecat. La acel moment, legea insista asupra faptului că avocații trebuiau să aparțină Ierusalimului, însă cum niciun evreu nu a vrut să îl reprezinte în instanță pe Eichmann (și pe bună dreptate), au fost aduși doi avocați germani, Robert Servatius și Lisa Grude.
Spectacolul explorează diferitele nuanțe ale lui Eichmann și adresează niște întrebări cu privire la cum definim un astfel de personaj. Este el un geniu al manipulării în masă sau un simplu birocrat fără chip? Actele împotriva umanității au fost săvârșite în urma unui proces introspectiv îndelungat marcat de o rațiune nestrămutată, în urma unei dezbateri ideatice complet analitice, ori dintr-un pur instinct încorporat în propria sa natură? Care este motivația din spatele actelor și cine apasă trăgaciul, în ultimă instanța? Sunt anumite problematici care odată tratate te izolează de orice sensibilitate frivolă a vieții și te desființează. Sunt întrebări care odată adresate devin singurele la care merită să răspundem. Când un monstru ia o formă atât de umană și de palpabilă, atât de familiară și de recognoscibilă, nu ne rămâne decât să sperăm că vorbim despre un caz izolat, o nefericită anomalie psihologică apărută în istorie la momentul (ne)potrivit.
Ar fi o aroganță mult prea mare dacă aș pretinde că am răspunsul la una dintre cele mai profunde întrebări ale omenirii. Nu știu dacă putem "descifra" - sau măcar "bănui" - care este esența naturii umane, sau dacă ea are vreo stare naturală ori o definiție care să o cuprindă. În ceea ce îl privește pe Eichmann, așa cum apare în cărți și în spectacol, nu l-aș numi luciferic și nu intenționez să-l înalț pe acest groaznic piedestal. El nu este prin nimic remarcabil în afara acestei abilități incredibile de a face rău, incomprehensibilă pentru mintea umană. Eichmann nu este geniul carismatic care își pogoară mrejele asupra celor ce se află la cumpăna dintre bine și rău sau care își țese pânza, abil și tacit. Nu este nici acel biet resort al unui sistem în mijlocul căruia să fie prins printr-o pură întâmplare și care își jertfește umanitatea în numele supraviețuirii, forțat să aleagă salvarea propriei ființe, și nici funcționarul modest care nu a făcut decât să urmeze ordine și să redacteze diverse hârtii preluate de la superiori. El a fost unul dintre principalii responsabili cu implementarea soluției finale a naziștilor și omul (și folosesc acest termen clar inadecvat cu maximă reticență și indignare) care s-a ocupat personal de transportul evreilor către lagărele de exterminare. Iar în pofida faptului că întotdeauna am condamnat cu vehemență idea unui sistem moral maniheist marcat de noțiuni precum bine ori rău absolut, totuși, în astfel de instanțe mă găsesc constrânsă să recurg la ea nu de vreo datorie socială ori morală, cât de propria conștiință. Eichmann (și restul celor de natura sa odioasă) era doar Răul ce prinsese chip omenesc. Și totuși simt că este injust să folosesc un cuvânt atât de uzual și de devalorizat precum "rău". E prea puțin. Un astfel de diabolism care își împrăștie veninul asupra unui întreg popor transcede cuvintele și le seacă de însemnătate.
Există un singur argument predominant în discursul lui și al avocaților săi, anume faptul că nu a avut de ales, că el nu a avut niciun impact în schema nazistă, fiind mult prea insignifiant ca să merite o judecată (sau, mai precis, o pedeapsă). Eichmann pretinde că și a plecat capul, naiv și servil, și și-a rezemat umil și sfios fruntea de pământul Führerului, acceptând deciziile acestuia. Să fi fost chiar el însuși o victimă a sistemului nazist, o figurină din clei manevrată de un păpușar viclean care îi trăgea sforile fără ca el măcar să știe? Dacă este să urmăresc firul procesului și faptele pentru care a fost judecat, el a fost nu doar un complice pasiv, ci și un contribuitor direct, rece și calculat, care a depus adevărate eforturi strategice în a eficientiza și, în fond, alimenta mașinăria complexă a genocidului în masă.
Și, bineînțeles, mă găsesc în imposibilitatea de a nu aminti lucrarea faimoasei jurnaliste-filozof, Hannah Arendt, care a fost delegată de către The New Yorker să relateze procesul lui Eichmann. În lucrarea sa, Banalitatea răului, Arendt propune o perspectivă care, deși nu încearcă să îi justifice faptele ori să îl absolve de ele, dizolvă întregul fundament intrinsec de rău pur și implacabil prin ideea că Eichmann (și toți ceilalți asemeni lui) nu este decât o figură birocratică anonimă, un funcționar care nu a fost nimic mai mult decât un complice sau chiar (de ce nu?) un simplu martor ocular care nu asimila pe deplin implicația morală a ordinelor primite, mai degrabă dintr-o nefericită lipsă de gândire critică. Cred că este mult mai mult decât o linie fină între un conformism detașat de rațiune, dus până în cele mai primejdioase cote ale dezumanizării, și un diabolism impetuos, calculat, asumat. Eichmann nu este un personaj unidimensional, dezbrăcat de principii și de valori în fața unui sistem de fier, căci a te lepăda (voluntar sau nu) de dânsele presupune o moralitate preexistentă la care să renunți. Dacă Eichman ar fi fost un individ generic, banal și obscur supus în fața ordinelor și nimic mai mult, și totuși capabil în sine de asemenea atrocități, înseamnă că în fiecare individ șade o astfel de sămânță de diabolism, care, sub circumstanțele potrivite, poate ieși la lumina? Suntem atât de profund înrădăcinați în această matcă deterministă încât procesul nu îl judecă pe Eichmann personal, ci pe oricare dintre noi pus într-un astfel de context? Dacă Eichmann ar fi trăit într-un complet alt context socio-politic și nu ar fi fost expus la valorile naziste, atunci ar mai fi fost sau devenit același om, capabil de aceleași fapte?
Adolf Eichmann a fost condamnat la moarte și spânzurat pe 1 iunie 1962. La finalul spectacolului, deasupra cuștii lui Eichmann, sunt proiectate imagini cu alți criminali naziști și anii între care au trăit, în timp ce procurorul îi condamnă pe toți la moarte. Am observat că foarte mulți dintre ei au murit la o vârstă foarte înaintată. S-au refugiat în America Latină și nu au plătit niciodată pentru faptele săvârșite. Acesta este un gând care m-a tot încercat în ultimii ani, căci e dovadă că nu există dreptate în Univers. În lipsa crezului într-o judecată finală sau într-o dimensiune metafizică, nu rămâne nicio nădejde că undeva faptele se plătesc. Poate că motivul pentru care Josef Mengele (menționat de două ori în spectacol) împreună cu alți mulți de aceeași natură dezgustătoare au scăpat complet neatinși pe urma faptelor sale, iar șase milioane de evrei au murit în cele mai grotești moduri, este același cu motivul pentru care copacii nu râd și viermii nu cântă. Însă cum se poate trăi cu un astfel de adevăr? Și, altminteri, de ar fi fost fiecare nazist pedepsit cu aceeași cruzime de care fusese cândva capabil și fiecare lacrimă de evreu ar fi fost înzecită acum prin chinul său, ar fi fost vreodată de ajuns să răscumpere durerea unui om nevinovat? Și chiar dacă cele de mai sus nu fac, în întregime și explicit, parte din tematica pe care o abordează spectacolul (iar cu asta promit că închei filozofatul pe margine), cred că discuția asta își are locul aici și merită purtată înainte și după spectacol.
În ceea ce privește jocul actorilor nu e nimic de obiectat. Când am văzut spectacolul am adus elogii, în gândul meu, directorului de casting. Mă gândeam cât de bine au fost aleși actorii - a fost vorba despre un open call la nivelul Teatrului Național. Richard Bovnoczki (Adolf Eichmann) reușește să încarneze toate nuanțele personajului despre care vorbeam. Joacă subtil, explorează toate aceste dimensiuni fără să fie ostentativ și evident, ne lasă să intuim și să ne punem întrebări. Nu are regrete, nu încercă să provoace milă judecătorului sau publicului, rămâne pe tot parcursul procesului sobru și nemișcat, până în momentul în care este condamnat la moarte (calmitate care este cu atât mai sinistră cu cât procesul evoluează). Mihai Călin îl joacă pe Gideon Haunser, procurorul care dă prilejul câtorva supraviețuitori ai holocaustului să își facă vocile auzite, după atâta suferință îndurată în taină. El este de departe cel mai prezent emoțional în întreg procesul, iar indignarea sa pătimașă se revarsă până la noi, martorii-spectatori.
Răzvan Popa este judecătorul Moshe Landau, pus la răscrucea dintre inimă și rațiune. Se simte în gesturi și mimică durerea mocnită pe care o împărtășește cu fiecare dintre martori (personajul lui fiind, la rândul său, evreu) și, totodată, felul în care se ridică deasupra propriilor sentimente copleșitoare. Vitalie Bichir (Gabriel Bach) este un avocat al acuzării echilibrat, pragmatic, care știe că procesul trebuie câștigat cu orice preț, stăpân pe emoțiile sale și abordând strategic acuzarea.
Ioan Andrei Ionescu (dr. Robert Servatius) este avocatul acuzării care ne relevă că pe tot parcursul procesului nu a sperat decât ca fiecare acțiune a lui Eichmann din timpul Holocaustului să fie demascată și judecată. Însă ne dezvăluie psihologia personajului său în cel mai fluid și veridic chip pe măsură ce evoluează spectacolul. Cosmina Olariu o joacă pe Lisa Grude, tânăra avocată a apărării și fiica unui judecător nazist, care condamnă incisiv acțiunile tatălui ei și vrea să creadă în schimbarea mentalului colectiv din Germania postbelică. În pofida faptului că ea este de partea apărării, este următorul cel mai indignat personaj după procurorul Gideon Haunser și ajunge să îl urască cu vehemență pe cel pe care îl apară.
Diana Dumbravă o joacă pe Vera Eichmann, care are un parcurs evolutiv de a lungul procesului, chiar dacă nu apare de multe ori pe scenă. Își face debutul drept soția devotată a lui Adolf Eichmann, care nu i-a crezut niciodată pe cei ce vorbeau despre rolul jucat de soțul său în război. Ea până la final, când toate faptele odioase ale lui Eichmann ies la suprafață și e pe cale să își primească verdictul, își dorește să creadă cu toată ființa ei că omul cu care și-a împărțit viața și cu care și-a crescut copiii este un om bun. Schimbarea ei de atitudine este vizibilă, din felul duios în care îi vorbea la început, până la frica și dubiile care i se resimt în voce la sfârșit.
Și în banca martorilor se regăsesc actori de cel mai înalt calibru precum Ana Ciontea, Iuliana Moise, Irina Movilă, Florin Călbăjos, Alex Moustache, Ovidiu Cuncea, Rodica Ionescu și Andrei Finți.
Nu e prima reprezentație artistică pe care o văd pe acest subiect, dar este de departe cea mai reușită. Ce am observat de-a lungul timpului este că unii oameni consideră că este suficient să abordezi o temă cu greutate ca să rezulte un spectacol cu greutate, și că dacă alegi potrivit nu mai este nevoie să te străduiești să intri în profunzimea multiplelor dimensiuni. Că dacă storci la nesfârșit câteva povești sau imagini lacrimogene și ticsite de patetism vei avea un pilon suficient de zdravăn de care reprezentația să se sprijine. Adevărul e că acele spectacole nu sunt decât niște nefericite forme fără fond și nimic mai mult. Dar Procesul lui Eichmann a reușit să iasă din acel tipar, și a făcut dreptate temei abordate cu o poveste pluridimensională, în care fiecare personaj are un scop pentru care acționează, un proces introspectiv clar și o poveste coerentă, și în care, în pofida subiectului într-adevăr emoționant, nu se regăsește niciun strop de patetism. Sper ca în viitor(ul nu foarte îndepărtat), piesa lui Motti Lerner (repet, la TNB în premieră mondială) să se clasicizeze.
(Foto: Florin Ghioca)