Moartea domnului Lăzărescu - Păcatul nepăsării

Gol, întins pe masă, filmat fără menajamente (dar şi fără ostentaţie exhibiţionistă - aviz altor domni!), Dante Remus Lăzărescu era spălat şi pregătit pentru operaţie - în sfârşit!

Nu mă uitasem deloc la ceas în timpul filmului, eram ferm convins că trecuse doar vreo oră şi jumătate, şi mă mai aşteptam (incitat) cam la încă vreo oră de proiecţie. Eram şi cam nedumerit - ce putea să se mai întâmple? Doar îl primiseră, în sfârşit, într-un spital! Era în pragul blocului operator. Cum avea să survină moartea...?

Brusc, filmul s-a terminat.

Câteva minute, am fost totalmente dezamăgit şi nedumerit. Ce era cu acel final retezat, incomplet...? De ce, cum...? Mai apoi, chibzuind bine, l-am înţeles - şi am mai înţeles şi că doar o minoră eroare despărţea sfârşitul filmului de perfecţiune.

Toaleta pre-operatorie era de fapt toaleta mortuară. Nu pentru masa de operaţie îl spălau asistentele, ci pentru lumea cealaltă. "Gol vii în această lume, omule, gol şi neputincios ca un prunc o părăseşti." Domnul Lăzărescu ERA MORT DEJA. Sistemul îl ucisese. În primul rând, fusese omorât moralmente. Abia în subsidiar conta faptul că şi fizic era condamnat la moarte - operaţia prea tardivă - iar prezenţa decesului său biologic pe ecran ar fi fost un amănunt "tehnic", neînsemnat, redundant.

Iar mica eroare despre care vorbeam constă în absenţa unui minim punct final. Mi-au trecut prin minte mai multe soluţii - dar, pentru a respecta simplitatea viziunii regizorale existente, o aleg pe cea mai simplă: ÎNCÄ TREI SECUNDE, minimum, cu domnul Lăzărescu pe masă (gol sau acoperit cu cearşaful), SINGUR, imobil. Ar fi fost de ajuns pentru ca ultima imagine să se imprime atât de puternic, încât tot finalul filmului să se cristalizeze în conştiinţa spectatorului, fără a mai lăsa loc nici unor nedumeriri.

Căci, da, acum e limpede, şi domnul Lăzărescu a fost asasinat de sistem. NU de "sistemul medical", nici de cel social sau politic - ci de SISTEMUL UMAN, generalizata nepăsare, indolenţă, indiferenţă, neimplicare... La fel de bine, povestea ar fi putut funcţiona în relaţie cu sistemul poliţienesc, sau cu cel judiciar, sau administrativ, sau politic, sau de asistenţă socială, sau social pur şi simplu (cum spunea cineva mai sus: "în loc să vină salvarea, putea să moară din nepăsarea vecinilor - de fapt, tocmai ACESTA e rolul acelui episod iniţial: de a stabili coordonatele generalizării). Cristi Puiu a optat pentru sistemul spitalicesc din motivele lui personale (umane şi artistice) - şi nu numai: ESTE, într-adevăr, unul dintre cele mai bolnave din România (şi, iarăşi, nu numai: Arthur Hill a făcut şi el comedia semi-macabră The Hospital). Aşa că, domnilor doctori, nu vă mai ofuscaţi degeaba. Adevăr grăit-a autorul că NU ESTE UN FILM DESPRE SPITALELE ROMÂNEŞTI. Se referă la mult mai mult - la condiţia umană în general: la acel uriaş păcat al nepăsării faţă de aproape ("Mai cumplit decât păcatul celui ce face rău, e al celui ce nu face bine când ar putea să-l facă.")

Astfel trebuie să fie interpretat Moartea domnului Lăzărescu - şi, ca atare, se va înţelege că de-acum încolo orice referiri la medicină sunt pur şi simplu tributare contextului ales, şi deloc părtinitoare (ca şi filmul, de altfel).

Pentru a lichida cu observaţiile critice, mai menţionez:

Galeria medicilor: prea stereotipă; cu excepţia lui Florin Zamfirescu, toţi aparţin aceleiaşi categorii de vârstă şi generaţii culturale, toţi au aceleaşi năravuri, ticuri verbale, ticuri comportamentale, etc. Precizez, FIECARE PORTRET ÎN SINE E EXCELENT COMPUS, dar toate la un loc glisează parţial spre aplatizare. S-ar fi cerut şi alte două tipologii, vârste, mentalităţi (slavă Domnului, lumea medicală e mult mai variată - ca şi orice altă lume profesională), alese desigur astfel încât să întregească acelaşi portret colectiv al egoismului, orgoliului şi incompetenţei.

Florin Zamfirescu compune unui dintre cele mai detestabile - şi mai frecvent întâlnite în realitate! - portrete de medici. La vârsta mea, m-am izbit de zeci de ori de aceste ţoape brutale şi îngâmfate, pentru care umilirea şi demoralizarea pacienţilor pare o profesiune de credinţă. O singură observaţie: a creionat profilul în tuşe puţin cam prea groase. Puţin rafinament l-ar fi ridicat şi mai mult.

Există o singură situaţie cu adevărat absurdă, aberantă, efectiv kafkiană: refuzul de la Filaret. Începând cu cei doi medici, care neglijează bolnavul ca să-şi fâlfâie fudulia în faţa asistentei de pe salvare, şi sfârşind cu respingerea operaţiei pentru că bietul om nu poate semna "declaraţia de răspundere". Este punctul culminant al filmului. Din nefericire, face notă discordantă cu momentele anterioare: la urma urmei, ceilalţi l-au ajutat pe pacient cum au putut: analize, tomografie, o încercare de a forţa intrarea în operaţie (zădărnicită de suprasolicitarea sălilor în urma omniprezentului carambol de la Săftica). Desigur, acele situaţii relevă vulnerabilitatea SISTEMULUI, pe care un incident ca acela îl aduce în situaţie de criză - dar, de bine de rău, deşi sunt mârlani, aroganţi, cinici, acei medici au făcut totuşi ce-au putut. Ar fi fost necesare încă două situaţii absurde de genul celei din Filaret, care să pregătească respectiva culme şi, totodată, să întregească şi imaginea indolenţei umane, pe lângă cea a impotenţei sistemice.

În sfârşit, o ultimă remarcă: m-au deranjat câteva tăieturi de montaj cam neortodoxe (între cadre compuse astfel încât nu se pot juxtapune cursiv). Totuşi, îi acord regizorului creditul de a le fi acceptat cu deliberare, în nota de nonconformism stilistic a întregului film - deşi, poate, ar fi trebuit să fie altfel dozate: sau mai discrete, sau, dimpotrivă, o idee mai explicite, tocmai pentru a nu lăsa loc de dubii, pentru a nu părea stângăcii.

Pentru că tot filmul e plin de aşa-zise "stângăcii" voite, care funcţionează perfect - şi aici ajungem la unul dintre cele mai interesante aspecte ale lui: forma aparte de realism pe care o foloseşte.

Am toată stima pentru Emil Hurezeanu şi pentru bunul meu prieten Cristian T. Popescu, dar în materie de cinema, s-avem pardon. Domnii cam bat câmpii cu acel "film neartistic" al lor. Moartea domnului Lăzărescu este un film CÂT SE POATE DE ARTISTIC - de un nivel artistic (atât ca valoare, cât şi ca substanţă) extrem de ambiţios. Reuşeşte în sfârşit să facă un lucru pe care, de ani de zile, mulţi îl încearcă, şi dau cu bâta-n baltă într-o veselie continuă: să construiască, printr-o desăvârşită stăpânire a mijloacelor cinematografice, o viziune de-a dreptul ultrarealistă; să arate realitatea aşa cum este, fără să eşueze în balta stătută a instantaneului fotografic. Apartamentul domnului Lăzărescu, blocul, diversele spitale, îmbrăcămintea personajelor, tipologiile, comportamentele, mişcările în spaţiu, iluminatul - toate se disting prin expresivitatea crudă a unei realităţi nu numai surprinse în nuditatea ei inestetică, ci şi transpuse în cod filmic. (O notă mai slabă la coloana sonoră: confuză, sau chiar stângace, în prea multe locuri - mai ales în momentele deschiderii uşii care lasă să intre rumoarea de pe culoar).

Folosind cu un profesionalism virtualmente ireproşabil mijloacele de expresie cinematografică, Cristi Puiu îşi poate permite să sfideze regulile şi să transfere aparatului de filmat spontaneitatea vieţii. Bâţâiala cadrelor filmate din mână mi-a sărit în ochi doar la început, în bucătărie - ulterior, n-am mai conştientizat-o. Mişcările de aparat aiuristice, de la un personaj la altul, urmărind un gest, o mişcare, etc., cu viteze care anulează sharf-ul şi fluenţa, se înscriu perfect în brambureala odiseei finale a domnului Lăzărescu spre moarte. Eclerajul aparent neglijent, cu zone de întuneric altminteri inadmisibile, formează de fapt compoziţii. Ca să nu mai vorbim de derizoriul dialogurilor, ce pare a sfida orice norme dramaturgice - dar toate acele vorbării goale, banale, desuete, insuportabile, alcătuiesc în fond fresca spiritualităţii umane peste care panoramează întregul film.

Ca atare, îmi explic uşor de ce mă număr printre acei spectatori care l-au urmărit cu sufletul la gură, fără nici un moment de plictiseală. Îmi dau seama care porţiuni le-au părut altora trenante, lungite, plicticoase - şi acestea intră tot în categoria "imperfecţiunilor studiate", având rolul de a crea un palier de aşteptare, de imobilitate, de mortificare. Practic, ACELEA sunt întârzierile care-l ucid pe domnul Lăzărescu, iar riscul ca ele să omoare şi interesul unor spectatori era inerent. Precizez că nu propun o atitudine de desconsideraţie la adresa ACELOR spectatori. Moartea dumnealui Lăzărescu este un film greu, dificil şi foarte atipic. Nu înseamnă că cei care s-au plictisit la el, permanent sau pe alocuri, ar fi mai needucaţi cinematografic. Pur şi simplu, nu s-au aflat pe aceeaşi lungime de undă - au alt ritm de percepţie a filmelor, sau erau obosiţi, sau îşi creaseră un orizont de aşteptare diferit, sau au o viziune prea conservatoare, ori dimpotrivă, o viziune modernistă diferită de a lui Cristi Puiu, sau, sau, sau...

Personal, o anume secvenţă m-a sfredelit până-n adâncul inimii: plecarea de-acasă şi gândul la soarta celor trei pisici.