Lumea concepută de Nina Brumușilă în care te afunzi la intrarea în sala de la Grădina Icoanei te acaparează cu voracitate și cinism. "A teatraliza scenografia", sublinia Ciulei (în numărul din iunie 1956 al revistei Teatrul) "înseamnă a reda realitatea cu imagini specifice artei scenice. Nu arhitectura înghesuită și minimalizată pe o scenuță, nu clădiri sau peisaje reproduse cu efort inutil din carton, ci imagini scenice, poetico-dramatice, concretizate în decoruri". Nina Brumușilă lasă o lecție despre conceptul de teatralizare a scenografiei în teatru. Nu este vorba de o îngrămădire decorativă de simboluri, ci de o unitate curățată de elemente inutile, cu propriul său limbaj ce spune propria poveste.
Spectacolul începe în forță, încrâncenat, de-a dreptul agresiv, cu o tensiune prevestitoare de rău, nu mai aștepți nici un moment ca totul să fie bine sfârșindu-se cu bine, pentru că ura este personajul invizibil, omniprezent, de al cărui blestem nimeni, nici măcar cei doi îndrăgostiți nu par a scăpa. Regizorul Eugen Gyemant se desprinde de reprezentarea conflictului dintre cele două găști de adolescenți văzut ca o hârjoneală. Scena acoperită cu nisip devine o arenă stăpânită de fiare neîmblânzite asmuțite ca de o halcă însângerată. Nu întâmplător sângele este un cod ce se regăsește în anumite momente ale derulării acțiunii. Nu este nimic cavaleresc în lupta lor, sunt doar resentimente, visceralitate, sălbăticie, răutate mocnită. Se distruge orice regulă, se pulverizează orice tresărire de camaraderie. Loviturile sparg auzul, icnetele despică aerul. Cum poate înflori iubirea pe ruinele acestei lumi demente și brutale?
Se surpă o lume și odată cu ea pier și gândurile, ideile, sentimentele care au însuflețit-o odinioară. Se dărâmă un templu și printre coloanele lui altădată falnice, gem strivite idealuri și așteptări, credințe și doruri. Se usucă verdele, rămânând un deșert gri, de piatră spartă, de valori crăpate sub lespezile unui prezent uscat. Pietrele de mormânt se confundă cu paturile nupțiale, Casa Domnului nu tinde spre ceruri, ci este undeva îngropată, uitată și, într-un final, atât de inutilă.
"Dar oare sunt cu adevărat îndrăgostiți Romeo și Julieta?", m-am întrebat, privind din primul rând cuplul de actori (Ilinca Neacșu, Tiberiu Zavelea) stângaci în redarea celui mai complex și înălțător sentiment uman, iubirea. Nu cumva este voința regizorală de a exprima erodarea până și a acestui sentiment? Voi găsi răspunsul după ce voi asista și la reprezentația cu a doua distribuție.
Niciun dubiu asupra calității jocului nu planează în cazul celorlalte personaje. Într-o ordine întâmplătoare:
În versiunea Ancăi Sigartău, devotamentul exaltat al doicii față de ființa pe care a crescut-o este firul roșu al interpretării. Pe lângă el se înnoadă firele fragile ale unei iubiri materne reprimate, cele moi ale compasiunii, altele aspre țesute de servitoarea revoltată de atitudinile stăpânilor. Nu există tușe vulgare, doar picante. Râsul aparent strident este ponderat de căldura privirii, șiretenia răutăcioasă se topește în fața presimțirii primejdiei, sarcasmul și ironia de pețitoare sunt învăluite în nesiguranță. Cu treizeci de ani în urmă eram martora debutului Ancăi Sigartău în Visul lui Ciulei. Din Puck de atunci au rămas șăgălnicia, neastâmpărul, ludicul. S-au adăugat în timp consistența interpretării, acea putere de a capta privirea spectatorului din orice unghi s-ar afla, ironia inteligentă. Temperamentul energic, instinctul fin și vigoarea jocului sunt atribute ce fac din rolul doicii un personaj deloc secundar.
Cornel Scripcaru, acest incredibil actor mai ales în roluri secundare pe care le îmbogățește cu sensuri de care și autorii textelor jucate ar fi invidioși, aruncă orice umbră de sobrietate, de rigiditate de pe umerii Părintelui Lorenzo. Este un fel de Sfântul Francisc vorbind mai mult cu păsările decât cu oamenii, are candoare și duioșie, preștie că soluția lui salvatoare va da greș, dar nu renunță, e singurul care se joacă de-a speranța pe care o pulverizează în particule invizibile amestecând-o cu praful și nisipul. Superbă scena cununiei celor doi tineri în care Lorenzo devine mag, prieten, maestru de ceremonii, lăsând să i se prelingă din ochi umbre de tristețe.
Radu Amzulescu este un Duce neputincios fizic, dar la fel de slab în autoritatea sa sfărâmată de ură și anarhie. Regizorul îl încarcă inspirat cu paternitatea lui Mercutio, întărind ideea neputinței de a-și apăra propria familie, cu atât mai puțin cetatea. Îi lipsesc hainele somptuoase și însemnele puterii, acestea fiind înlocuite de un halat de casă din buzunarul căruia ies perfuzii. Verona lui rămâne subjugată violenței.
Iosif Paștina în Benvolio are mai puțină căldură decât imaginea clasică a personajului, dar mai multă ambiguitate, nesiguranță și incertitudine în ceea ce privește propriile alegeri. Ce iubește Benvolio, pacea sau șansa la supremație? Pe cine iubește el? Ce face pentru a se împlini prin iubire decât să privească neputincios și fața destrămării?
Cătălin Vîlcu (l-am remarcat la Craiova în Controverse. 1961. Cum vă place?) în Gregory este fluid, în ciuda aspectului impozant, dinamic, atent la interacțiunile cu partenerii, vizibil, cu grijă la detalii. Manuela Ciucur reușește, ca de obicei, o creație de mare finețe, închegând într-o abordare viscerală iubirea maternă, invidia freudiană, frustrarea soției marginalizate, feminitatea în declin. Gheorghe Ifrim merge doar pe linia unei autorități paternale agresive și abuzive, neglijând nuanțarea psihologică a personajului. Mihai Bisericanu (Paris) evită grotescul cu inteligență, dezbrăcând personajul de aroganță, înveșmântându-l în schimb cu șiretenie și abilitate de parvenit. Profira Serafim (Lady Montague) transmite și fiorul matern, și atitudinea revanșardă.
Vlad Ionuț Popescu (Mercutio) are un simț al interactivității cu publicul, atrăgându-l de partea sa, știe cât să avanseze în acest asalt de seducție, se retrage cât să nu cadă în declamații inutil, pendulează șiret între naturalețe și prețiozitate. Mercutio se cufundă în efuziuni sentimentale pe linia lui Jacques Melancolicul, din care se ridică având pe buze gustul reflecțiilor hamletiene, dar emană și logica, echilibrul, camaraderia lui Horatio. Vlad Ionuț Popescu prinde din zbor darul regizoral care îi sporește partitura, dovedind că stăpânește deja nuanțarea monologului postmodern cu abisurile tragediei clasice. Este un seducător cameleonic și nu ai nevoie de nicio picătură din seva unei flori magice ca să îl iubești.
Matei Constantin este un Tybalt angoasat și pueril în atitudinea sa insolentă și agresivă. Ștefan Radu (Baltasar / Fratele Ioan) conferă personajelor o coloratură romantică de bună calitate ce contrastează cu agresivitatea generală. Distribuția se completează cu Filip Popescu (Sampson), piesă de bază în scenele de grup, printre cele mai reușite momente ale spectacolului (coregrafia aparținând tot lui Eugen Gyemant).
Luminile lui Florin Manu potențează ideea de crepuscul, iar costumele Mariei Miu nu poartă pecetea niciunui timp pe de-a-ntregul, făcând posibilă alunecarea din trecut spre prezent și în viitor cu o putere stranie de a le înlănțui, având ca numitor comun extincția. Dacă mai era nevoie, regizorul dovedește încă o dată simțul său muzical, eterogenul aparent fiind ambalat într-o folie unificatoare. Există o logică a coloanei sonore care urmează logica mișcării scenice și evoluția conflictului dramatic.
Într-un interviu din timpul montării lui Richard al III-lea la Sf. Gheorghe, Eugen Gyemant își explica atracția față de textul shakespearian: "În spatele limbajului se vede ceea ce spune de fapt fiecare și, dedesubt, se vede ce îl face să spună asta și, oricât de întunecat ar fi materialul din care e făcută povestea, rezultatul este unul luminos, pentru că scoate la lumină felul în care funcționează oamenii și lumea." Traducerea și dramatizarea sa scot la lumină tablouri ale lumii printr-o privire atentă, subtilă și nuanțată a eroilor din Romeo și Julieta. Textul se animă, dobândește un soi de permanență încadrată perfect în triada elementelor trecut-prezent-viitor. În care din ele ne aflăm? Odinioară, în culturi barbare, când cineva murea, se dădea foc întregii sale case, ca moartea să fie alungată, să nu contagieze. Verona întreagă miroase a moarte, a pârjol și nicio pasăre Phoenix nu planează asupra ei. Nici asupra noastră.
Romeo și Julieta
De William Shakespeare
Traducere și adaptare scenică Eugen Gyemant
Regia: Eugen Gyemant
Decor: Nina Brumușilă
Costume: Maria Miu
Lighting Design: Florin Manu
Regie tehnică: Alina Manu
Cu:
Ștefan Radu / Tiberius Zavelea - Romeo
Ana Avram / Ilinca Neacșu - Julieta
Cornel Scripcaru - Lorenzo
Daniela Nane / Anca Sigartău - Doica
Gheorghe Ifrim - Capulet
Manuela Ciucur - Lady Capulet
Profira Serafim - Lady Montague
Radu Amzulescu - Ducele Veronei
Mihai Bisericanu - Paris
Vlad Ionuț Popescu - Mercutio
Iosif Paștina - Benvolio
Matei Constantin - Tybalt
Cătălin Vîlcu - Gregory
Filip Popescu - Sampson
Tiberius Zavelea/ Ștefan Radu - Balthasar / Fratele Ioan