Fiecare dintre cele 3 spectacole are multiple trasee, publicul e împărțit în grupuri care se intersectează din când în când, în cadrul unui grup fiecare spectator are adesea libertatea de a explora în voie spațiile din vecinătate. Nu e ca și cum mergi o dată la unul dintre cele trei spectacole enunțate mai sus și, gata, l-ai epuizat. Se cuvine să revii și să bifezi alte opțiuni.
Trei dintre cartierele istorice ale Timișoarei. Poate cele mai cunoscute. Poate cele mai tentante. Pentru ce a fost și ce este orașul libertății noastre.
***
Elisabetin e (și) cartierul universităților. Orașul paralel: Party în Elisabetin se întâmplă pe culoarele și scările, în amfiteatrele și laboratoarele, în curtea interioară și una dintre halele Facultății de Construcții a Universității Politehnica Timișoara. Cele 5 rute (Beáta, Lela, Edgár, Portal și XO) pornesc din puncte diferite. Cei 15 spectatori care aleg Lela se întâlnesc pe strada Ioan Curea nr. 1, pe partea clădirii de cărămidă roșie a Construcțiilor de care e lipită o scară albă de piatră care șerpuiește pe verticală.
De acolo, din vârful scării, ne salută, într-o duminică friguroasă, dar senină de noiembrie, Kincső Hegyi, excelenta interpretă a Lelei, paraleliana (născută în Orașul paralel), fata rămas prizonieră pe Terra în copilărie și despărțită pentru totdeauna de părinții ei. Kincső și marea revelație Marko Adžić (fermecătorul interpret al lui Max) ne vor fi amfitrioni de-a lungul traseului care ne va purta, până la urmă, în hala unde se vor aduna, la final, toate celelalte personaje.
Traseul Lela interacționează indirect cu cele 6 atracții (Jocul Vieții, Cortul Secretelor, Labirintul Oglinzilor, Pădurea Șoaptelor, Fântâna Timpului, Oceanul Continuității, Tărâmul Dorințelor). Într-un moment de pauză, suntem invitați să le explorăm în voie, dar și în grabă (mare păcat, creațiile scenografice ale lui Adrian Damian, secondat de Alpár Albert, sunt geniale, încă nu sunt sigur pe deplin că am ieșit din Labirintul Oglinzilor!). În general, partea de alegere personală, care dă farmec teatrului imersiv practicat de Mărgineanu și Peca, e sever limitată pe această rută. E privilegiată, în schimb, apropierea de actori și personaje felurite, observarea lor în diferite spații de joc, din diferite unghiuri. De asemenea, e încurajată participarea la spectacol, fie pe bază de dans (pentru profesioniști, Andreea Duță îndeplinește rolul de coregraf și regizor asociat), fie de muzică (spectatorii au parte de propriul moment de karaoke, în timp ce actorii interpretează atât șlagăre internaționale, cât și compoziții ale lui Tibor Cári).
Povestea principală e complexă e întortocheată, dar plină de umor, are nuanțe de SF și thriller, dar și multă duioșie și candoare. Universul sonor (chapeau Radu Racz!) potențează firele narative și pune în valoare excelentele costume realizate de Maria Dombrov (bonus pentru costumația, dar și memorabila interpretare a lui Raul Lăzărescu în robotul IC 149). IC de la Ioan Curea, omul care dă numele străzii, astronomul bănățean care a construit, printre altele, un seismograf orizontal.
Referințele istorice sunt mixate cu link-uri la subiecte cotidiene. La un anumit moment, Max ne împarte pliculețe transparente de plastic în care sunt de găsit pastiluțe. În schimbul lor, mai târziu, vom putea comanda câte o băutură spumantă de la barul ținut de atât de eleganta Miliana Maxi (Emília B. Borbély). Puterea de calcul currently known as artificial intelligence produce un moment de magie, redându-i temporar vorbirea lui XO (acea Mădălina Ghițescu din acel Marilena de la P7) și mijlocindu-i acesteia reîntâlnirea, la fel de efemeră, cu ce-ul necorporal al celui care a inventat mașinăria din spatele puterii de calcul și care i-a fost și tată. János (Attila Kiss) pierde o dată în plus tot ce are la jocuri de noroc, dar voința soției Beáta (Rita Lőrincz) îi răscumpără păcatele. Și aș putea continua cu istorii ce privesc oameni de știință, soții, polițiști, șoferițe de mașini de curse și așa mai departe. Dar ar fi incomplet și păcat. Farmecul e ca fiecare să le descopere pe cont propriu și să le asambleze spre bucuria personală.
Asemenea surorilor de trilogie, Orașul paralel: Party în Elisabetin e o revărsare de imaginație și energie, o bucurie teatralo-tehnologică, un festin oferit deopotrivă de oraș (prin spațiile, clădirile și istoriile sale) și orașului (de artiștii și spectatorii săi). E o splendidă moștenire a Capitalei și a Timișoarei cea mereu generatoare de prezență, de trecut și de speranță. E un mod cu totul remarcabil & memorabil de a marca un loc și un moment.
În alt context și altă epocă, am fi vorbit despre resacralizarea spațiului. În zilele și nopțile noastre, ne lăsăm duși de Max-ul lui Marko Adžić și de IC 149-ul lui Raul Lăzărescu spre rabbit hole-ul / party-ul acela spumant (mă rog, în caz de noiembrie cu accente hibernale se acceptă și o licoare de struguri fierbinte) ale cărui rute & ritmuri se încăpățânează să ne ducă mereu în același loc, în fața aceleiași oglinzi. Spre deosebire, însă, de atâtea și atâtea alte seri, orele petrecute în orașul acesta paralel ne împacă, fie și vremelnic, cu cel pe care îl zărim în ciobul de sticlă inventat de-un scriitor, atârnat de un decor, sprijinit de un actor.