Mov, deoarece locul 724, unde am abonament la concertele Orchestrei de Cameră Radio este într-un loc unde stau oameni cu șanse mari să se și cunoască. Am văzut cele mai ludice și zâmbitoare fețe, care se salutau, își zîmbeau, și își împărțeau bucuria între și printre măsura de timp oferită de stagiuni. Vă rog să aflați că doamna plasatoare de la Sala Radio este o zână care acordează sufletele.
Roșu, deoarece dirijorul Jonathan Bloxham este dintr-o altă lume, cu o energie indirect proporțională cu constituția sa anatomică. Vă spun sincer că abia îl zăream când a intrat pe scenă, la pupitru. Până când s-a întors către orchestra pe care o devora, saluta și celebra cu fiecare acord dirijat. Să știți că au fost momente când unii am observat cum plimba sunete printre instrumentiști cu vârful baghetei. Nu cred că a ieșit în poze, dar s-a auzit clar cum le purta printre instrumentiști și cum ajungeau astfel în sală.
Albastru, deoarece cu asumată și maximală subiectivitate iubesc Fauré și Ravel, desigur, nu în detrimental lui Beethoven, care în a doua parte a sunat perfect. În anul Fauré, la 100 de ani de la moartea compozitorului, Pavana cu care a început seara, a fost preludiul perfect pentru ce a urmat. Ravel. Ravel cu Concertul în Sol pentru pian și orchestră. Traduc în pop. Este albumul meu preferat, și să ascult piesele acestea live este divin. Nu doar pentru că am bătut toate măsurile și am cântat toate acordurile, și am regăsit sunete, descoperit armonii, dar și pentru că galben.
Galben, deoarece pianistul Hyunk-ki Joo a fost un zân. A adus sunetul Hyunk-ki Joo. Nu doar energia, umorul, și chiar și simpatia pentru București - exprimată chiar într-o intervenție delicioasă -, dar cele mai silențioase sunete. A adus cele mai silențioase și articulate sunete. Aveți cumva 24 de minute? Amestecăm albastru cu galben, și va da verde:
(Martha Argerich: Ravel - Piano Concerto in G Major | Nobel Prize Concert 2009 - vezi aici)
Verde, a fost o combinație de culori neașteptată, când Hyunk-ki Joo l-a invitat pe dirijor să împrumute un violoncel din orchestră. Jonathan Bloxham, înainte de a se dedica dirijatului, a avut o carieră prolifică ca violoncelist, susținând concerte în mod regulat la Wigmore Hall și în întreaga Europă, debutând ca solist la Berlin Philharmonie în 2012. A studiat violoncelul la Școala Yehudi Menuhin, la Royal College of Music și apoi la Guildhall School of Music and Drama (Masterat), iar mai târziu a urmat cursuri de dirijat cu Sian Edwards, Michael Seal, Nicolas Pasquet și Paavo Järvi.
Portocaliu a sunat și a luminat ieri totul, datorită unei orchestre care s-a plimbat pe acest curcubeu de un pianist și un dirijor care au adus mereu spectaculosul curcubeu în sală. Nu am uitat că mai există o culoare în curcubeu.
Indigo, deoarece în anul Fauré, aș vrea să adaug aceste 3 minute, deosebit de speciale pentru mine, din toate punctele de vedere, compozitor, compoziție, interpretare:
(Sheku Kanneh-Mason - Fauré: Après un rêve for cello & piano)
Miercuri, 6 noiembrie 2024, ora 19.00, Sala Radio
Dirijor: Jonathan Bloxham
Solist: Hyunk-Ki Joo (pian), Orchestra de Cameră Radio
Program: G. Faure: Pavana, op.50 / M. Ravel: Concertul în Sol pentru pian și orchestra / L. van Beethoven: Simfonia nr. 7 în la major, op. 92
This describes last night's (6 November 2024) atmosphere at Sala Radio, at least for me. Everything sounded and appeared in this aura, made up of a multitude of colors and layers, as a rainbow.
Purple, because seat 724, where I hold a subscription to the Radio Chamber Orchestra concerts, is in a place where people sit like everywhere in the hall, but with a good chance of also knowing each other. I saw the most playful and smiling faces, greeting each other, sharing their joy within and between the measures marked by the concert season. You should know, the usher lady at Sala Radio is a fairy who tunes souls.
Red, because conductor Jonathan Bloxham is from another world, with an energy inversely proportional to his physical allure. I'll be honest, I could barely see him when he walked on stage, to the podium. Until he turned to the orchestra, which he devoured, greeted, and celebrated with every conducted chord. There were moments when some of us could see how he literally transferred sounds among the musicians with the tip of his baton. I don't think can be seen in the photos, but it was clearly heard how he carried the sounds among the players, reaching the audience.
Blue, because I absolutely love Fauré and Ravel, of course, without diminishing Beethoven, that sounded perfect in the second half. In the Year of Fauré, marking 100 years since the composer's death, the Pavane that opened the evening was the perfect prelude for what followed. Ravel. Ravel with his Piano Concerto in G major. Let me translate this into pop: it's one of my favorite albums, and to hear the songs played live is divine. Not only because I tapped every beat and hummed every chord, rediscovering sounds and discovering new harmonies, but also because yellow.
Yellow, because pianist Hyunk-ki Joo was a fairy. He brought with him the "Hyunk-ki Joo sound." Not just energy, humor, and a warm regard for Bucharest, but also the most delicate sounds. He brought the most subtle and articulated notes. Do you happen to have 24 minutes? Mix blue with yellow, and you get green:
(Martha Argerich: Ravel - Piano Concerto in G Major | Nobel Prize Concert 2009 - see here)
Green was an unexpected blend of colors when Hyunk-ki Joo invited the conductor to borrow a cello from the orchestra. Jonathan Bloxham, before taking up conducting he enjoyed a prolific career as a cellist, performing regularly at the Wigmore Hall and across Europe, making his concerto debut at the Berlin Philharmonie in 2012. He learnt cello at the Yehudi Menuhin School, Royal College of Music and then at the Guildhall School of Music and Drama (Master's), and later took conducting studies with Sian Edwards, Michael Seal, Nicolas Pasquet and Paavo Järvi.
Orange lit up everything yesterday, thanks to an orchestra that journeyed across this rainbow with a pianist and conductor who kept bringing that spectacular rainbow to life in the hall. I haven't forgotten there's one more color in the rainbow.
Indigo, because in the Year of Fauré, I'd like to secure in your time these 3 very special minutes, in every way-composer, composition, interpretation:
(Sheku Kanneh-Mason - Fauré: Après un rêve for cello & piano)