Scrisoare din mica mea capitală - Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu, ediţia a XIII-a

În 2007, Sibiul va fi - după cum toată ţara a aflat deja cu asupra de măsură - Capitală Culturală a Europei (alături de Luxemburg). Între timp, întregul oraş e un şantier (inclusiv Hotelul Bulevard, ceea ce a afectat serios posibilităţile logistice ale Sibiului, la această ediţie de FITS).

Cel de-al treisprezecelea Festival Internaţional de Teatru (FITS) s-a dovedit şi el a fi într-o fază experimentală, în pregătirea turului de forţă de la anul. Bine sau nu, FITS a devenit un eveniment supradimensionat, cu sute de producţii, acoperind cam tot ce se poate înţelege la ora actuală prin "artele spectacolului", în cam tot ce poate fi utilizat ca spaţiu de reprezentaţie în oraş şi împrejurimile lui (scena Teatrului Naţional şi cea a Teatrului de Păpuşi, Casa de Cultură, Sala de Sport, o parcare, pieţe, străzi, Muzeul de Istorie, biserici, Ocna Sibiului, Cetatea Cisnădioara...).

Ca şi la ediţiile trecute (dar îngrijorător în perspectiva lui 2007), problemele tehnice sînt principalul impediment întru ideala desfăşurare a festivalului (printre altele, aglomerarea de reprezentaţii a făcut ca fie spectacol să se joace o singură dată; cum totul se petrece exact în acelaşi timp la Sibiu, iar caietul program, cu descrierile producţiilor, care-ar putea orienta publicul, apare tîrziu, seria teatrală pe care alege fiecare s-o urmărească ajunge să ţină în mare de hazard). O a doua - care ţine, e adevărat, mai mult de o latură speculativă a "lecturii" unei astfel de întîlniri artistice - e slaba prezenţă, printre spectatorii FITS, a artiştilor români; în condiţiile, asumate, în care nucleul dur al festivalului îl constituie producţiile din afara României, lipsa unei expuneri prelungite a practicienilor de teatru la... practici şi estetici teatrale de dincolo de propria-ne cutie mai mult sau mai puţin italiană are repercusiuni imediate şi persistente în modul în care teatrul românesc continuă să arate.

Dincolo de exotismul unora dintre prezenţele din festival (singura ocazie pentru noi de a vedea spectacole japoneze, armeneşti, libiene de o diversitate halucinantă), de constanta participare a Teatrului LUNI (care acoperă, singur, dimensiunea independentă a scenei româneşti) şi de producţiile româneşti afirmate de establishment (chiar cînd e vorba de montări ale tinerilor, de fiecare dată e vorba de teatru de artă), care ţin de identitatea însăşi a FITS, cel puţin pentru un spectacol această ediţie a festivalului (prima sa parte, mai bine zis) rămîne antologică. Venit la Sibiu în cadrul "sezonului rusesc" (în parteneriat cu un mare festival moscovit, Golden Mask), Phantom Pains (Dureri în membre fantomă) de Vasili Sigarev, în regia Irynei Keruchenko, e un spectacol minimalist în linia neo-realismului (a unui fact fiction / fact drama, estetică docu-teatrală care face marca noii dramaturgii / noului teatru rusesc), despre fantomele din sufletul nostru, pentru care am face orice să le ţinem în viaţă. O situaţie simplă, cu potenţial de comedie: doi tineri beţi, într-un depou de tramvaie, unul îi propune celuilalt o partidă de sex cu una care confundă bărbaţii cu soţul ei călcat de tramvai. Dar nu e o comedie, ci o dramă totală, drama, lucid-nebună, de a ţine în viaţă o existenţă pierdută. Jucată la un bec (şi cîteva proiectoare), curăţată de toate artificiile teatralităţii, pînă la cea din urmă: actorii. Actori de pe altă lume, care ţi se strecoară pînă în cele mai ascunse fibre ale fiinţei.

Ei bine, acest spectacol de o forţă dramatică impresionantă, capabil să mute munţii recii convenţiei teatrale din care se hrăneşte teatrul românesc, s-a jucat la Bucureşti cu mai puţin de 20 de spectatori... Sibiul l-a adus în România (şi nu numai pe el). Şi?!


Jurnal monden

 Prin prezenta, le transmit adînca-mi recunoştinţă sibianului minoritar şi actorului italian care m-au ajutat în ridicarea fundului de 700 de kilo al maşinii mele din groapa-cu-pietre-fost-rond-de-flori din parcarea Teatrului "Radu Stanca", în care avusesem proasta inspiraţie să naufragiez.

 În ajun de an al integrării şi al Capitalei Culturale..., Sibiul e loc de interesante recorduri: la Restaurantul Gallery, pentru o jumătate de salată grecească şi una porţie cartofi prăjiţi poţi să aştepţi, cu puţin noroc, o oră şi un sfert (timp în care, bineînţeles, cartofii se vor fi răcit deja).

 De cîţiva ani, ne distrăm (trist) la FITS cu o traducătoare de rusă, ingineră de meserie, căreia limba română, în general, şi cultura teatrală, în special, îi sînt fără îndoială străine. Niciodată nu ne-am putut, din aceste cauze, înţelege cu Andriy Zholdak la conferinţele de presă. Ei, dar de astă dată fu mult mai interesant: cum rusa e incompatibilă cu sunetul "h" iniţial (pe care-l substituie cu "g" - Hamlet e Gamlet), iar doamna nu auzise de Ibsen, ne-am trezit vorbind despre... Gheda Ghebler (aka Hedda Gabler).

 O infantilă grasă şi biată; Erau acolo nişte feciori arătoşi; Miroase chimie.; unul care fura ştrampe pentru mine; Lasă-l în pace. Nu ţi-e pereche.; Mă descurs în oameni. Fragmente din traducerea, se presupune în româneşte, la spectacolul rusesc Galka Motalko. Iar la sfîrşit, o sală întreagă traumatizată şi cu dramatice dureri de cap. O ultimă dilemă gamletiană: era o biată fată sau fata era beată?

 Ce se mai poate întîmpla la Clubul Festivalului (unde prea mare aglomeraţie nu era, pe vremea de noiembrie din primele zile ale FITS)? Poţi să faci schimburi internaţionale (româno-poloneze) de DVD-uri cu spectacole şi să te-alegi cu promisiunea integralei Kantor...

 După copleşitoarea reprezentaţie cu Phantom Pains (şi nu mai ştiu de cînd nu mi-au mai dat lacrimile la un spectacol), interpretul principal, Kirill Pletnev, avea mîna plină de sînge de la o tăietură. Nu şi-a dat seama singur, i-a atras atenţia alt actor.