Festivalul de Teatru de la Sibiu - câteva motive de decepţie...

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu s-a terminat duminică seara, aşa cum a început, cu focuri de artificii. Dacă aş fi scris acum un articol despre ediţia 2005, 2004 sau 2008, aş fi scris numai de bine. Aş fi spus câte ceva despre excelenta trilogie născută din alăturarea aşteptărilor lui Godot, în română, germană şi maghiară. Despre cum, deşi s-a spus despre Aşteptându-l pe Godot regizat de Tompa Gabor cu actorii Teatrului "Tamasi Aron" că ar fi cel mai bun spectacol al anului 2005, mie tot mai tare mi-a plăcut versiunea de la Teatrul "Radu Stanca" din Sibiu, având puternic ştanţată marca Purcărete. Şi aş fi zis că e un deliciu să alegi între "mi-a plăcut mult" şi "mi-a plăcut şi mai mult".

Aş fi scris de bine despre selecţia spectacolelor jucate în săli, deşi m-a pus puţin pe gânduri faptul că tot ale noastre sunt cele mai emoţionante. Aş fi scris cât m-a bucurat încă o piesă de Sigarev, pe lângă Plastilina, pe care deja o văzusem la teatrul sibian. Despre cât de frumos sună limba rusă, pe care părinţii s-au tot luptat să o alunge din şcoli, de parcă s-ar fi înscris în PCR copiii care ar fi învăţat-o. Despre cum explică László Bocsárdi că se moare la clasici şi despre cum se moare modern împrejurul caruselului din Vremea dragostei, vremea morţii. Despre cum ne rinocerizăm în mileniul al treilea, cu telefonul mobil în mână, şi despre cât de modestă e Ada Milea, care roşeşte tăcută la conferinţele de presă. Şi despre cum am orbit privind un înger ale cărui aripi erau proiectate pe cer, alături de turnul Bisericii Evanghelice.

Dar fiindcă această ediţie a festivalului s-a dorit o repetiţie generală pentru 2007, când Sibiul va fi, alături de Luxemburg, Capitală Culturală Europeană, îndoieli se ivesc dintre foile programului stufos. Semne de întrebare. Şi simt că dacă nu aş scrie despre cel puţin câteva dintre motivele mele de decepţie aş fi, într-un fel, responsabilă dacă aceleaşi greşeli s-ar repeta la anul. Nu pot să tac şi, în virtutea patriotismului local - sunt sibiancă prin adopţie - să mă prefac că nu au existat neajunsuri. Nu pot să scriu numai de bine - în fond, n-a murit festivalul, ci e vorba că va înflori în toată splendoarea la anul - şi scriu toate acestea numai cu speranţa că în 2007 va fi mai bine şi că nu ne vom rătăci sub o pălărie care se va dovedi a fi prea largă.

Au fost, în general, probleme de ordin tehnic şi organizatoric, dar înainte de toate voi vorbi despre programul festivalului.

Selecţia spectacolelor - pe principiul "să fie multe" - nu este, cred, o idee prea bună. S-a ajuns la o învălmăşeală de evenimente, nu toate de calitate, iar spectacolele bune s-au jucat o singură dată. În plus, multe evenimente se desfăşurau în paralel (cazul concertului cu Bălănescu & Ada Milea, susţinut deodată cu Aşteptându-l pe Godot regizat de Tompa Gabor), astfel că trebuia să sacrifici ori una ori alta, pentru ca apoi să te trezeşti în faţa unui timp mort, în care nu se mai juca nimic. Nimic - dacă excludeai din rândul spectacolelor multe dintre reprezentaţiile date pe stradă de nişte măscărici, pentru copii sau gospodine care nu calcă în veci la teatru.

Şi tot la capitolul selecţie, se mai ridică o întrebare, cumva împotriva curentului pentru un locuitor al Sibiului: să mă mândresc sau nu că spectacolele artiştilor sibieni au fost printre cele mai bune? Rinocerii, Aşteptându-l pe Godot, Plastilina, Vremea dragostei, vremea morţii - toate acestea au fost create special pentru 2007 şi au confirmat aşteptările celor care încă nu le văzuseră. Dar cum de rămân ele, chiar şi după un festival internaţional de mare amploare, în topul preferinţelor? Oare e în regulă că nu au fost aduse şi alte spectacole mai bune, din alte colţuri ale lumii, din oraşe care sunt, zi de zi, capitale culturale europene?

Atât despre selecţie. Pe partea tehnică şi organizatorică, cea mai mare problemă a fost cea a traducerilor. Pentru un festival internaţional, mi se pare cel puţin ciudat ca traducerile la cască sau titrajul să fie doar în limba română. Este ceea ce a făcut ca sala să se golească subit la pauză, de exemplu la Godot-ul lui Tompa Gabor. O frumoasă japoneză care a stat, ca şi mine, fără căşti, până la capăt, fiindcă ştia bine piesa şi a preferat să se uite, pur şi simplu, la jocul actorilor, m-a întrebat la final, cu zâmbetul pe buze: "Ştiţi cumva ce limbă a fost asta?". În program nici măcar acest lucru nu era menţionat.

Şi, la final, bomboana de pe colivă: avem o mare problemă cu rusa. Translatorul, o doamnă fără habar de teatru, "abonată" a festivalului de ani de zile, a tot improvizat acolo unde nu înţelegea. În conferinţa de presă susţinută de echipa de la Moscova, s-a ajuns la momente penibile, cum ar fi cel când femeia a bolborosit un nume inventat, în loc de Vasili Sigarev. "Sunt inginer", s-a scuzat lamentabil, de parcă inginerii nu merg la teatru. Nu ştiu dacă tot doamna cu pricina a produs şi titrarea mustind de greşeli la piesa Galka Motalko, dar cel care a tradus are meritul de a fi făcut sala să se tăvălească de râs. Deşi a scris cu greşeli grosolane ("Nenorocit-o!" ş.a.m.d.), autorul a dovedit maximă acurateţe în redarea cuvintelor care definesc în limbaj popular organele sexuale. Ceea ce, desigur, face parte din artă şi nu deranjează ca greşelile gramaticale. Fiindcă nimic nu e mai vulgar la un eveniment cultural decât incultura.