No country for young men - Stela

Stela. Roman de Simona Goșu, publicat de Polirom în 2023 (și în nou format / nouă ediție în 2024). Stela. Spectacol de teatru regizat de Gianina Cărbunariu, produs de teatrul Nottara în noiembrie 2024. Gianina a dramatizat romanul de debut al Simonei, la fel cum Radu Afrim a dramatizat, pentru spectacolul câine cu om. câine fără om (2021) de la Teatrul Național Marin Sorescu din Craiova, povestirea Vecinii noștri, și,   pentru spectacolul Seaside stories (2022) de la Teatrul de Stat Constanța, povestirea La ștrand, ambele incluse în volumul Fragil, cel care a marcat, în 2020, debutul în proză al scriitoarei.

Când cântă, la chitară și voce, Sarà perché ti amo, șlagărul italian pe care s-au cunoscut părinții săi, Stela și Mircea, Manu (Ștefan Radu, da, da, unul dintre cei doi Romeo ai lui Eugen Gyemant din Romeo și Julieta de la Bulandra, ce an are acest atât de promițător tânăr actor!) stă așezat pe o cutie pe care scrie Fragil. Coincidență? E atât de încărcat de referințe istețe și de poante ultra-haioase proaspăta premieră de la Nottara că ar merita ca un student la teatrologie să le antologheze și analizeze pe îndelete, spre deliciul celor care au văzut, vor vedea sau nu vor vedea niciodată spectacolul.

Alegând, în chip atipic, să pornească de la un text scris de altcineva, Cărbunariu reușește o dramatizare cu totul remarcabilă. Și pentru că Stela Simonei Goșu e o Dimineață pierdută a Gabrielei Adameșteanu (1984) la 40 de ani distanță, spectacolul Gianinei se așază hotărât în siajul legendarei dramatizări & montări a Cătălinei Buzoianu de la Bulandra (1986). Așa cum însă semnătura marii regizoare a deceniilor de final de secol 20 era atât de ușor descifrabilă de fanii spectacolelor sale care au făcut istorie, semnătura vârfului de lance al post-dramaticului românesc străbate întreg spectacolul de la Nottara (voi tot repeta, cu mare plăcere, numele teatrului pentru a compensa anii de tăcere, absență, complacere).

Stela e romanul a șase zile. Nu oricare șase zile, ci zilele acelei săptămâni care s-a încheiat cu referendumul din 6-7 octombrie 2018 când (n-)am votat definirea, în Constituție, a familiei ca fiind "căsătoria liber consimțită între un bărbat și o femeie". De luni până vineri, menajera Stela își face treaba în cinci case populate cu burghezia proaspăt îmbogățită a Bucureștiului contemporan, pentru ca în șasea să muncească acasă și, pe seară, să meargă la teatru (în roman, la premiera cu Tipografic majuscul, spectacolul Gianinei de la Odeon; în dramatizare, la chiar premiera cu Stela, spectacolul Gianinei de la Nottara - da, da, ați citit bine, două dintre personajele din Stela merg la premiera cu Stela, meta-porțiile sunt vaste și cât de cât senzaționale în acest spectacol creat cu un nivel de imaginație regizorală muuuult peste medie).

Soțul Stelei, Mircea e recuzitor la Odeon în roman și sufleor la Nottara în spectacol. De fapt, sufleor e prea puțin spus. Mircea corectează actorii care dau text la scenă și le ține locul celor care lipsesc (pentru că, nu-i așa, suntem în București și teatrul pică pe locuri de retrogradare când devine treaba de un film, o reclamă, o măslină, o atenție - critica rațiunii impure de a exista a teatrului bucureștean ultra-contemporan e una dintre mărcile Cărbunariu în scenariul Stelei și e cu adevărat delicioasă).

Printre altele, Mircea, sufleorul, îi ține locul lui Mircea, soțul Stelei. De asemenea: "Alex a zis că are o treabă și că întârzie puțin", zice Alexandru Jitea despre Alexandru Jitea într-un moment antologic dintr-o prestație demențială a excelentului actor care produce o demonstrație de ce vasăzică super-umor pe bază de intonație și privire.

Pentru că, da, tot ce vedem, toată derularea de întâmplări impecabil orchestrată de Goșu, e așezată de Cărbunariu în rama unei repetiții teatrale (personajele din spectacol pot să meargă, spre final, la premiera spectacolului pentru că, în convenția dramatizării de la Nottara, ce vedem noi, vreme de 2 ore și câteva minute, nu e spectacolul, ci repetiția generală a acestuia, șnurul, dacă vreți).

Emoție? Destăinuiri? Secrete dezvăluite? Regrete? Melancolie? Inadecvare? Speranță? Visare? Toate sunt acolo, plenar și puternic, și de toate actorii se distanțează cât ai zice Brecht, ieșind din rol, acuzând lipsa partenerului, nefinalizarea costumelor, absența perucilor, tăierea unor replici etc.

Nu e suficientă seria de planuri paralele de mai sus? Alma Andreescu filmează non-stop mișcarea actorilor de pe scenă, din culise, din spațiile ascunse ale decorului realizat de Adrian Ganea (un interior de vilă cu etaj, nici prea mare, nici prea înaltă, nici prea modestă). Imaginile sunt proiectate pe diverși pereți ai decorului. Bizuindu-se pe munca comme d'habitude ultra-meseriașă a lui Cristian Niculescu, Cărbunariu construiește, pe bază de ecleraj și video, tablouri de înrămat. 

Există, de-o pildă, o scenă când Stela ascultă de la etaj conversația contondentă purtată undeva într-un spațiu ascuns de la parter de Andreea (Sorina Ștefănescu) și Roxana (Isabela Neamțu). Spectatorul le ascultă pe cele două prietene (între care se insinuează discret, dar hotărât, combinația aceea demonică bani & oferirea de ajutor aparent dezinteresat care riscă să se transforme în achiziție pe viață a sufletului celuilalt - decădere a relațiilor interumane impecabil interpretată de cele două actrițe) și le vede imaginea proiectată pe peretele din spatele Stelei. Trioul de chipuri (unul în carne și oase, două în pixeli și umbre) formează o imagine greu de uitat.

Ada Navrot se simte în largul său în tot acest evantai aiuritor de planuri, paradigme, stilistici. Stela ei e personajul central, unificatoarea capabilă deopotrivă să se pună în valoare pe sine și să aducă la lumină esențe din ceilalți. În spectacol, Gianina transformă personajul fiicei Lăcră (ce revelație e Mihaela Subțirică!) într-o încarnare a conștiinței eroinei principale. Tânără se strecoară, deopotrivă cu sfială și fermitate, prin cutele casei și prin cele ale memoriei. Simbol al păcatului originar al mamei Stela, Lăcră se ivește ca martor deloc mut al devenirii acesteia la o vârstă semnificativ mai adultă și mai înțeleaptă, dar nu mai puțin vizitată de demonul orbirii.

Căci, până la urmă, poate că aceasta e marea temă a romanului și a spectacolului de teatru: incapacitatea de a vedea dincolo de propria generație, adesea de propria persoană, imposibilitatea comunicării dintre părinți și copii (de la Stela spre copiii ei, de la Stela spre mama sa, de la toți ceilalți copii către mamele și tații lor). Insuportabila fragilitate a relației dintre un om și un alt om e construită pe bază de neîncredere, neatenție, neadaptare. Sentimente îngropate în frici, potențialități înăbușite de tăceri.

Diana (Diana Roman) calcă pe firul perfect întins deasupra hăului desenat de resentimentele fostei familii a iubitului și de spaimele asociate sarcinii. Ana (Teo Dincă) forțează rebeliunea în contra tendința ultra-generalizate a părinților cu mijloace materiale semnificative de a-și trimite copiii la studii în străinătate. Străinătate pe care, desigur, o învelesc în toate relele pământului, ca în cazul discursului ultra-naționalist & co al micului baron local întruchipat de actorul de succes Marin Țane (Mihai Dinvale), dar care e bună pentru educația copiilor. Ce contează, până la urmă, divorțul flagrant între ce vorbim și ce facem? De partea cealaltă a opțiunilor social-politice, Bunica cu părul alb (Crenguța Hariton) are acel anti-dar de a susține păreri juste cu o vehemență care inhibă orice posibil dialog.

Vehemența e marca distinctivă și a comportamentului Andreei și Ligiei (Luminița Erga), două reprezentante emblematice a ce vasăzică încrederea în sine insuflată de puterea financiară. Atât în raporturile cu familia și prietenii, cât și în cele cu Stela, ordinele precise vin în cascadă și nu acceptă împotrivire. De-o vârstă cu cele două, Roxana și Stela au, la rându-le, capacitatea de a-și construi propriul drum și a de influența cel puțin mediul familial. O fac cu infinit mai mult delicatețe și discreție, dar dovedesc același tip de determinare ca mult mai zgomotoasele Andreea și Ligia. La vârsta a treia, cele două bunici, cea cu părul alb (Crenguța Hariton) și cea cu părul roșu (Daniela Minoiu), umplu scena cu umorul și dinamismul lor și încearcă, printre stropi viguroși de orgoliu, să compenseze în viețile nepoților parte din orbirea părinților.

Deși datele materiale ale personajelor ar fi putut lesne transforma Stela într-un comentariu social dintre cele mai relevante, spectacolul Gianinei Cărbunariu preferă opțiunea Simonei Goșu, vorbind în primul rând despre inegalitatea de șanse în plan secund și punând accentul mai degrabă de degringolada, ceața din privire, absența, tăcerea generațiilor actuale de adolescenți și post-adolescenți (muzicile lui Oscar Ungvari privilegiază această traiectorie a spectacolului). Cele în numele cărora vorbește toată lumea, mai puțin reprezentatele și reprezentații lor. Cele care pare că nu-și găsesc locul într-o societate care, teoretic, le poartă de grijă de dimineața până seara. E și țara lor? E și lumea lor?

 (Timpul & Spațiul reprezentației: 7 noiembrie 2024 @ Sala Horia Lovinescu a Teatrului Nottara)