De două luni amân această recenzie cu pretextul altor priorități de scriere dramatică (adică dau vina pe master ). Dar realizez că amânarea asta a venit pe un fond psihologic al cutremurului din politică, fiindcă temele care fierb pe sub povestea Stelei sunt despre tot ce dăm la o parte dintr-o societate pe care n-o înțelegem sau e în afara bulei noastre. Acțiunea din romanul Stela al Simonei Goșu, dramatizat de Gianina Cărbunariu, are loc în săptămâna dinaintea referendumului din 2018, iar discuțiile despre vot, respectiv boicot, din cadrul piesei au avut un aplomb special în reprezentațiile din iarna noastră electorală.
E un spectacol din care mă bucur enorm că fac parte, fiindcă îmbină cunoștințele mele cinematice cu cele teatrale și fiindcă propune o dezbatere nuanțată, pe alocuri inconfortabilă asupra unor oameni și alegeri pe care nu (vrem să) le înțelegem.
Aportul meu în spectacol este operarea camerei video live care proiectează unghiuri nevăzute de public, unele reale, altele în planul mental al Stelei, care nu-și poate explica relația disfuncțională cu proprii ei copii. Fiind parte din ansamblul distribuției la fiecare reprezentație, aștept în culise, ies la aplauze, dar n-am replici sau un personaj concret. Am asistat la construcția spectacolului din interior și de aceea pot să ofer această perspectivă aparte și unghi privilegiat asupra universului creat de regizoare la Teatrul Nottara din București.
Ca om de film care s-a reorientat spre teatru, înțeleg mecanismele cinematice aproape intuitiv ca să le filmez, dar pot să și intuiesc impactul proiecțiilor ca mijloc scenic. Eu încă n-am văzut decât frânturi din ce se întâmplă în fața scenei, fiindcă sunt de obicei ascunsă undeva în spate, dar știu care ar trebui să fie efectul proiecției. Am prilejul să văd fiecare schimbare actoricească în prim plan-ul meu personal între reprezentații, dar le-am văzut și la repetiții cum se modificau după câte o indicație. Iar la prima ieșire în public am fost plăcut surprinsă de jocul Adei Navrot (Stela), pe care o filmez probabil cel mai mult. Ce-i diferit la mine față de actori este că eu nu pot să simt publicul la fel ca ei, care au contactul direct, însă și eu iau pulsul prin anumite râsete sau din felul cum pică tăcerea dinainte de aplauze. Înainte de acest spectacol invidiam ansamblul de actori că se retrag în cabine, iar eu ca regizor sau asistent mă separam de ei, dar acum mă bucur și eu de energia din culise!
Relevanța
Alegerea acestui mijloc de a introduce film în teatru nu e doar de dragul tehnicii, ci pentru a pune în prim-plan oamenii invizibili, lucru pe care îl reușește și romanul urmărind dramele personale ale unei femei de menaj trecută prin multe greutăți de-a lungul tranziției post-comuniste. Dar e și despre oamenii din spatele spectacolelor, căci soțul Stelei este un sufleur apreciat (recuziter în roman) și reprezintă încă o meserie trecută cu vederea, dar esențială în sprijinul teatrului. În afară de a pune sub lupă emoțiile și gândurile Stelei, vedem și oamenii reali din spatele spectacolului de la Nottara cu camera care surprinde momente din culise cu regizorul tehnic, recuziter, mașiniști, costumiere. E un sentiment frumos de suprapunere între lumi, iar pentru mine un prilej de a mă bucura de magia teatrului, făcând parte din ea.
Omul cel mai puternic vizibil în spectacol e desigur Stela, femeia de menaj indispensabilă familiilor care și-o permit, dar care este și desconsiderată atunci când se bagă prea mult în viețile lor.
E un pariu să prezinți un personaj atât de ușor de categorisit ca pe o rasistă, homofobă sau nerușinată, dar să n-o limitezi la atât. Prezintă un amestec de poziții contradictorii, e o feministă convinsă cu spirit antreprenorial și totuși conservatoare, e caldă cu fetele din familiile la care face curat și e totuși ruptă de propria fiică plecată definitiv la Londra (jucată cu mult dispreț subtil de Mihaela Subțirică). Pas cu pas afli cât regret și suferință se ascunde în spatele bravurii și sporovăielii. Dacă n-ar fi fost lovită de soartă să-și piardă casa cumpărată prin ICRAL, poate ar fi fost și ea o burgheză cu propria menajeră. Dar nu e ranchiunoasă, a ajuns să-i placă munca ei fiindcă a devenit o supapă de a îngriji alte familii cum n-a putut face pentru a ei. Pe cât se apropie de clientele ei în mod mămos, pe atât o roade conștiința față de fiica ce a vrut să scape de relația lor rece și plină de reproșuri acide. Mai are un fiu mai mic, proaspăt adult, care n-a părăsit-o încă. Subliniez încă, fiindcă nici el nu e cu adevărat înțeles, nu-și mai găsește locul nici în familie, nici în societatea românească homofobă, în plin context al referendumului pentru familie.
Toate acestea se reflectă prin cinci zile înainte de alegeri în cinci case diferite, reprezentând diverse atitudini politice, spectacolul și romanul fiind o oportunitate de a sta cu niște păreri sincere spuse în intimitatea casei. Poate avea efect declanșator să asculți injurii ultranaționaliste, când tu n-ai astfel de înclinații, dar cred că e important să poți vedea un peisaj realist al României în care trăim, iar la teatru nu poți să dai skip când nu-ți convine. Regizoarea și autoarea ne oferă o oportunitate de reflexie în loc de critică directă sau ceva didactic, ceea ce arată respect pentru un public inteligent.
Eu am interpretat că oamenii ca Stela ajung să fie definiți și limitați de poverile și eșecurile lor, devenind prea copleșiți pentru a mai avea toleranță pentru alte grupuri oprimate. Ea e o perdantă a tranziției, care n-a înțeles mecanismele juridice sau economice în schimbare, a fost luată de val și în loc să profite de capitalism, a făcut alegeri neinspirate. Ce vedem în spectacol, însă, este că vrea să schimbe macazul, înțelegând că și familiile pe care le invidiază sau bodogăne au propriile forme de nefericire, indiferent de statut. E pe cale să-și deschidă inima și să-și unească familia trunchiată, când primește încă o lecție grea despre cât de puțin își cunoaște fiul de care se credea legată simbiotic. Cred că indiferent de ce parte a "baricadei" te afli, să-ți deschizi inima spre necunoscut și să iubești ceea ce nu poți concepe, e întotdeauna o mare provocare. Și această pătrundere în gândirea cuiva cu care nu rezonez și abordarea ei într-un mod curios și onest, e motivul pentru care apreciez întregul demers.
Recunosc că am citit romanul complet abia după ce am scos spectacolul
Dar asta m-a ajutat să înțeleg mai bine cum a fost construit și am văzut detalii pe care le-aș fi ratat dacă mai întâi citeam. Chiar și pe scenografie sau alte detalii tehnice am înțeles și mai bine cât de fideli au fost romanului regizoarea Gianina Cărbunariu și scenograful Adrian Ganea. Să nu mai spun că o vedeam și auzeam acum doar pe Ada Navrot în cap, fapt ce m-a făcut s-o îndrăgesc și mai tare decât o făceam deja (interesant fenomen!)
Dramatizarea Gianinei a rezolvat încrengăturile de relații prin intervenții de gânduri perturbatoare în timpul conversațiilor cu clientele și mai ales prin soluția de teatru în teatru. Toate scenele care ar fi fost la Stela și soțul ei, Mircea, acasă s-au rezolvat prin faptul că actorul care îl joacă pe Mircea lipsește, iar în locul lui sufleurul "dă text", adică ajută la repetiții marcând textul fără emoții. Astfel toate scenele din intimitatea lor devin reci sau unilaterale, Stela fiind interpretată, iar sufleurul citind sec replicile. Ce poate părea doar un joc amuzant pentru oamenii din breaslă, de fapt creează un efect de distanțare între personaje, cum cuplul nu comunică cu adevărat, iar locțiitorul partenerului comentează pe sub bărbie ca un soț care nu mai vrea să asculte a mia oară o poveste. Alex Jitea e fantastic în acest dublu joc și creează un efect comic neașteptat. Lejeritatea actorilor care doar se pregătesc de spectacol e potrivită spațiului de "la noi acasă", în contrast cu performativitatea de la familiile unde lucrează Stela unde aceasta poartă o mască de bunăvoință și apropiere.
Altă funcție subtilă e de a puncta ruperea și față de fiul care apare în aceste scene, părând la fel de neimplicat și depărtat de părinți, ceea ce Stela nu vede dincolo de propriile idei fixe. Ștefan Radu îl joacă pe fiul Manu cu o furie conținută care trebuie să se exprime prin respect și neputință.
Actrița care o joacă pe Stela are și ea un parcurs paralel cu personajul care se încarcă de nervi pe parcursul repetițiilor, în contextul meta ea fiind șefa care dă ordine și se plânge la regie, dar totuși n-are destulă putere. Colegii actori ori o sabotează, ori nu vin la repetiții, ori pleacă în mijlocul unui monolog, ajungând astfel să simtă că ori de care parte ești ca femeie, undeva tot pierzi.
Trecerile astea constante între real și jucat pe mine personal mă încântă și distrează, dar îmi dau seama că sunt părtinitoare, fiindcă uneori îmi place mai mult procesul decât rezultatul unei opere. De exemplu, în prima scenă sufleurul intervine sec în discursul ultranaționalist pe care îl repetă actorul Țane, efectul creat fiind dejucarea absurdității expresiilor și de a vedea cum interpretarea unui actor poate să manipuleze emoțiile. Domnul Mihai Dinvale joacă cu brio acest tip de șarm și convingeri obținute galant.
Mai menționez colegii actori care aduc fiecare o nouă culoare spectacolului:
Lumină și un optimism confuz le aduce Teo Dincă cu multă gingășie, în contrast cu rolul mamei ei notar jucată de Luminița Erga, personaj care ar putea trimite pe oricine la colț, fiind un munte de autoritate. Crenguța Hariton cu Daniela Minoiu fac o scenă delicioasă ca două bunici de părți opuse ale spectrului politic care se ceartă pe tema educației sexuale și parenting-ul modern. De asemenea pereche de opusuri fac Sorina Ștefănescu și Izabela Neamțu ca două mame care deși au avut aceeași educație, ajung să aibă atitudini diferite față de creșterea copiilor versus carieră și dependență de bărbat. Iar Diana Roman (plus o figurație specială a cățelușului ei) ne aduc o perspectivă a unei viitoare mame căreia îi e teamă să-și piardă rostul, iubirea și sănătatea în situația ingrată în care se află. Ea ajunge să caute căldură de la singura femeie care o ascultă, pe care Ada Navrot o joacă cu o alternanță fascinantă și credibilă între bârfitoare și înțelegătoare, caldă și acidă.
(foto: Sabina Costinel)