Totuși, într-un timp atât de scurt am văzut cinci spectacole, două fiind one-woman show-uri. M-a surprins diversitatea lor, fiecare fiind atât de diferit de celălalt în ce privește temele abordate, dar și punerea în scenă. Asta arată cât de mult contează istoria minorităților locale și cum transformă ea peisajul cultural din țară. De aceea este imperativ să celebrăm această varietate prin evenimente specifice ca Festivalul Interetnic de Teatru, care nu este legat neapărat de un oraș anume - ediția a XI-a s-a organizat din nou la Satu Mare.
Primul titlu pe lista mea a fost Amurg, un spectacol al Teatrului Udvartér din Târgu Secuiesc. Regizorul Rusznyák Gábor și restul echipei de creație au adaptat piesa originală a lui Patrick Hamilton, prezentând în fața publicului sătmărean un teatru polițist plin de suspans și întorsături de situație. Textul expune povestea unui cuplu de muzicieni aflat în pragul colapsului. Încă de când l-a cunoscut pe actualul ei bărbat, problemele psihice ale soției s-au agravat, iar ea a început să își imagineze lucruri tot mai des. Să fie acest timing o coincidență?
Narațiunea ni se dezvăluie acronologic, iar fumul, eclerajul în diferite culori și muzica neliniștitoare conturează în tot acest timp o atmosferă rău prevestitoare. Ceva pare mereu în neregulă, doar că nu putem să ne dăm seama ce cu subiect și predicat. Scenografia realistă și simplă descrie interiorul unei case de bogătani, iar jocul firesc al actorilor pune publicul în dificultate: toate cele patru personaje au o variantă de adevăr și par să își dorească ce e mai bine pentru ceilalți, dar cineva minte. Cum interpretarea nu trădează psihopatul, revelația va veni odată cu desfășurarea acțiunii.
Amurg a fost una dintre surprizele plăcute ale festivalului, un spectacol înfiorător și totuși optimist despre traume, frica de singurătate, căutarea fericirii, gaslighting și independență. Înfiorător pentru că relevă un joc al minții în care poate fi foarte ușor prins oricare dintre noi, când naivitatea întâlnește narcisismul.
Seara de duminică a continuat cu o comedie marca Teatrul Evreiesc de Stat, pentru a contrabalansa teroarea resimțită anterior. Deși inițial era programat Împăratul klezmerilor, o premieră recentă a instituției, din cauza unor factori obiectivi s-a jucat Varșovia: Ghid turistic, precedat de one-woman show-ul În teatru nu se-ntâmplă nimic al Maiei Morgernstern, pe textul lui Georg Kreisler. Interpretat în limba idiș, monologul prezintă viața unei actrițe evreice care profesează în perioada celui de-Al Doilea Război Mondial. Doamna Morgenstern schimbă pe scenă elemente de costum, sentimente și nuanțe interpretative pentru a ilustra multiplele perspective care se îmbină într-o poveste universală de supraviețuire, cu pasiunile personale, dedicarea profesională și tragediile aferente.
Nu sunt cel mai mare fan al acestui stil de teatru, dar trebuie să recunosc că are farmecul lui, unul care prinde la marile mase. Nu degeaba a fost sala plină. Oamenii s-au bulucit să o vadă pe renumita Maia Morgenstern pe bună dreptate. Iar Varșovia: Ghid turistic, chiar dacă se joacă de mult timp, a fost cireașa de pe tort. Umorul negru pe care îl posedă evreii este greu de egalat. Felul în care spectacolele lor ajută publicul să conștientizeze și să nu uite unul dintre cele mai catastrofale genocide din istoria recentă - dar și alte nedreptăți comise împotriva lor - într-un mod ușor de digerat e un atu pe care sper să nu îl piardă prea curând.
Varșovia: Ghid turistic de Hillel Mittelpunk a fost inițial, din ce înțeleg de pe site-ul teatrului, un spectacol lectură în regia lui Eugen Gyemant, fiind apoi adaptat pentru scenă. În orice caz, piesa explorează relația dintre o mamă și fiul său într-un punct sensibil din viața amândurora: mama abia s-a întors în orașul ei natal, după decenii întregi de absență, pentru a recupera o proprietate, iar fiul pictor o însoțește, aflându-se într-un blocaj creativ, dar cu o comandă de onorat. Poate este puțin lungit spre final, dar sunt convinsă că personajele conturate comic și sensibil și caruselul de emoții evocate merită așteptarea.
Următoarea seară, cea de luni, a avut în program spectacole de la Teatrului de Nord - Haos, pe care l-am văzut în aprilie 2024 și despre care am scris aici - și de la alte teatre invitate. Macbeth în regia lui Botond Nagy a fost alegerea Teatrului Național "Radu Stanca" din Sibiu. Poate sunt subiectivă, fiindcă e vorba de orașul în care am crescut și de teatrul care m-a ajutat să îmi dezvolt gusturile artistice, dar ceva din estetica adesea austeră și impersonală a secției germane mi-a displăcut întotdeauna. Indiferent ce regizor ar veni să monteze, pare că acest stil se menține de ani de zile - vorbesc, bineînțeles, despre ce am văzut eu, iar LIVE făcut de Bobi Pricop în pandemie este una dintre excepții - cronică aici.
Acestea fiind spuse, Macbeth-ul de la TNRS nu este genul de Macbeth pe care să îl vezi prima dată. Este un spectacol greu ce păstrează replicile originale, încărcat de simbolistică, cu un ritm lent și o cromatică predominant gri. Cine a avut ideea strălucită de a aduce clase întregi de elevi taman la această montare probabil a distrus potențialul apetit al multor tineri pentru teatru, fiindcă mai toți stăteau plictisiți cu capul în telefon, ridicând ochii doar din când în când, mai cu seamă când doamna Macbeth gemea de plăcerea cauzată de frecarea soțului. Dar trecând peste acest aspect, ambianța mistică datorată design-ului de sunet, vizual și de lumini (Claudiu Urse, Andrei Rancz, respectiv Cristian Niculescu) oferă prospețime piesei, la fel și intenția regizorului de a muta focusul de pe intrigile și conspirațiile shakespeariene pe umanul personajelor individuale.
Sejurul meu la Satu Mare s-a încheiat cu A halottember / Omul mort, de departe spectacolul care îmi va rămâne cel mai mult timp întipărit în minte și inimă. Cu un text scris de Háy János și regizat de Kányádi Szilárd, one-woman show-ul de la Teatrul Csíki Játékszín din Miercurea Ciuc urmărește o mamă rămasă văduvă în urma războiului. În interpretarea ei se află Dálnoki Csilla, atât de sensibilă și în același timp hotărâtă. Îmbrăcată într-o ținută modestă de țărăncuță și folosindu-se doar de un microfon și o boxă, ea reușește să creioneze în fața spectatorilor un tablou extrem de vizual și emoționant.
Piesa este subapreciată având în vedere modul în care abordează drama unei femei singure, reprezentativă pentru un eșantion mult mai numeros și de actualitate. Suferințele ei se metamorfozează în funcție de cauză și se intensifică pe parcurs. Leitmotivul cântecului integrează spectatorii în poveste, ajutându-i să empatizeze mai mult cu personajul și devine tot mai răscolitor pe măsură ce detaliile narative sunt relevate. Finalul neprevăzut este absolut răvășitor, iar experiența de la Satu Mare a fost potențată de intimitatea spațiului mic în care s-a desfășurat: Teatrul de Păpuși Brighella.
În ciuda faptului că a fost o ședere scurtă, am avut parte de un eclectism teatral. Ca de fiecare dată când vin la Satu Mare. Nu știu niciodată ce urmează să vizionez, dar știu că o să fie memorabil.