Fiecare septembrie trece la fel. În amintirea lunii de miere închiriați aceeași vilă, cinați la aceeași Belvedere, colindați același Olimp. Doar că tu, Ioana (Ana Ularu), te sufoci în rutină. De apatia unui sărut "impotent, alcoolic și singur", de soțul tău "chiparos", fugi către Sebastian (Radu Iacoban), un "gușter sensibil" din Sulina, care te ascultă când vorbești mult, niciodată despre tine. Care te-ntristează când nu e punctual. Spre care porneai cu elan când te-a făcut zob o mașină. Doar că tu, Alexandru (Șerban Pavlu), stai departe de mormântul soției, pe care-l privești de după ochelari de soare, fumând, ascultând Dumnezeu știe ce în căști. Și când - la mulți ani cu sănătate! - împlinești 42 de ani, frumos împachetat ți-ajunge Afară, în fața ușii gușterul sensibil. Și-un Nintendo Switch Lite. Pumni și răni drăgăstos pansate, doleanțe făr' de refuz, întrebări făr' de răspuns. Septembrie nu mai e ce-a fost. În amintirea Ioanei, tu și amantul ei închiriați aceeași vilă, beți la aceeași Belvedere, colindați același Olimp. "Suntem pe aceeași barcă, pe undeva.".
După o săptămână întreagă de îmbărbătare, spionaj și tentative eșuate la mal - ăsta micu' pescuiește, iar eu, ca și el, "abuzez de metafore pescărești" -, Sebastian merge acasă la răposata lui iubită, ca să o cunoască mai bine, să-i simtă perna, să-i guste cafeaua, să-i înțeleagă nefericirea. La interogatoriul milităros și violent al lui Alexandru, librarul nostru fiert după cărți SF răspunde-n alegorii - de altfel, scenariul mustește de lirism. Și-așa degradatul soț cedează. Îl urmărim purtându-și rivalul biruitor prin toate locurile care-au însemnat "Ioana". Numai așa o cunoaștem și noi pe femeia mereu preocupată, care "nici măcar nu era cel mai reușit exemplar", dispărută definitiv din cadru înainte de-al doilea minut al filmului. Revine ea, privindu-ne alb-negru înrămată. Revine ea. Mușcând.
Amintit-am de specia hibridă "Familia", care-și ocupă cuviincios locul și în filmul lui Andrei Crețulescu, în scena vacarmului din tăceri, a păcatului ascultării. Sau cu un elefant în cameră nu se face circ. În aventura lor, Făt-Frumos și Calul Năzdrăvan poposesc la casa părintească a Ioanei. Îndoliată, glacială, mama ei (Ana Ciontea) așază salată de boeuf și tartă tatin în fața străinului care vine la pachet cu ginerele - salată de boeuf fără boeuf, accesoriul lui Alexandru s-a lăsat de țigări și carne încă din liceu. Concomitent, adorabil și trivial, tatăl (Victor Rebengiuc) ei rostește-un monolog înflăcărat despre câini, despre marea lui dorință: un basset. Câine foarte credincios - nu ca Ioana. Și foarte pofticios!- mă rog. "Dumitale ți-a murit vreodată un câine?". Câteva ore mai târziu, Alexandru va bandaja canidele urme de canin, mușcătura adâncă din piciorul lui Sebastian. "Mie? Nu, nu...". Sebastian își deconspiră identitatea de roată de rezervă-n căsnicia Ioanei - "Păi ce-ai făcut, mă, nene, mă?". -, salata rămâne în gât, tarta, nemâncată. Despre moartea celui drag nu vorbim, și la amintirea ei scoatem câinele afară.
Augmentată până la refuz, o poveste din folclorul personal ajunge prin viu-grai la peste zece festivaluri internaționale de film. Un critic privește înapoi cu mânie și pășește înainte cu regie. Debutul răsunător al lui Andrei Crețulescu într-ale lungmetrajelor? Omagierea mamei sale, care demult plecase de acasă pentru un altul; pe care dragostea pentru soț a întors-o rapid. Iată rădăcinile peliculei, iată și temeiul atemporalității sale: nostalgia. Căci în Bucureștiul "țării de termopane" al zilelor noastre, Alexandru conduce o bestie roșie din anii '60, pe ecranele cufundate-n căldura vintage a coloristicii. Și multe episoade nejustificate - demolarea teatrului, de pildă - sunt bucăți fundamentale din viața regizorului. Fără să încarce, fără să irite, ele dospesc ritmat sub cea mai tulburătoare coloană sonoră - umila mea părere - din cinematografia românească - ce-am prins și eu din ea. Massimiliano Nardulli a construit-o din Get Well Soon (!!!), Pipe's Not Dead, Noir Désir, Dengue Fever și Pretties For You.
"LET LOVE IN" stă pulverizat magenta pe spătarul băncii din Olimp. De acest îndemn-canon-epilog se sprijină la rămas-bun Alexandru și Sebastian. "Îmi pare rău că am venit, că te-am căutat. Nu cred că am nevoie de tine. Tu sigur nu ai nevoie de mine, nu ai nevoie de nimeni. Și încep să am senzația că nimeni nu are nevoie de tine." zguduia mai devreme noaptea. Cel mai singur dintre pământeni e luat de mână și adus la liman de "cel mai mare imbecil pe care l-am văzut vreodată". Acolo îi oferă toate gândurile-ntr-un carnețel și-l lasă. Filmul se încheie. Prin vocea Verenei Gropper (Get Well Soon - Your Endless Dream), la creditele de final, Ioana revine. Mușcând.
And it feels like I've never been loved
And it seems like I'll never be loved
I hold your hand till the bleeding stops
I hold your hand till you fall apart
And you dream your endless dream
One by one they got you where you are now and you'll be
Further down that road if you don't stop fighting this war