Cadru contre-jour care-ți înrămează o siluetă, aproape dizolvată în războiul dintre nuanțele de gri. Scenă care, până la urmă, a fost copleșită de sunete (mai auzite) de viori, voci sfâșiate, rugătoare, îndepărtate și distorsionate. La răscruce de drum, în fața caleștii care să-l ducă la castelul contelui Orlok, Thomas (Nicholas Hoult), nu știe dacă e vis sau ca prin vis. O scenă, care putea fi gingașă și totuși străpungătoare ar putea (re)prezenta cel mai bine filmul Nosferatu, regizat de Robert Eggers. Un film posibil gingaș, dar care a devenit grotesc, nu datorită poveștii, ci din cauza execuției. Și să nu uităm de scena de speranță de la final. Acea scenă, înecată în câtă culoare n-a văzut tot filmul până atunci. Aurită în soarele răsare, lumină care vrea să te urce pe culmile speranței, ca după aceea să te cufunde în dezamăgire. Dar din alegerea de a îmbăta totul în coloare, știi că ceva nu e pe bune.
Dintr-un exces de zel, Nosferatu s-a vrut cât mai realist cu un efort de producție imens care umbrește conceptul. Toată construcția filmului e pusă cu mâna, totul pare a fi la locul lui, cu o actorie de "speriat" care devine prea bună încât nu mai e bună. Ca atunci când știi să faci un lucru atât de bine încât nu mai știi când e bine să te oprești. Repetiția lucrurilor care au ieșit bine, puse în alte costume și în alte lumini, le pierde din ce în ce mai mult greutatea cu cât înaintezi în film.
Efortul e incontestabil. Iar uneori din acest prea mult pe care nu-l mai pricepi, pentru că este o aglomerare de extreme, vezi doar ce a scăpat. Rămâne fix metafora de prea mult alb încât te orbește sau prea puțin alb din care nu mai distingi nuanțele de negru.
Filmul încearcă să moștenească versiunile anterioare și să păstreze cât mai mult din credibilitatea și aerul poveștii originale. Dar e ceva putred la mijloc. Și nu carnea pentru care s-a stat câte 4 ore pe zi la machiaj, ci prea multul în mult. Lucrurile se eclipsează între ele. La ce ar trebui sa mă uit? Și ajunge să fie un film care te bântuie prin relația atât de mult (sau puțin)... încât, care nu lasă un lucru să fie pe deplin... în sine. Ce ajunge să strălucească? Ce ajunge să se remarce din toată defilarea de forțe?
Poți rămâne trist la sfârșit, dându-ți seama că probabil ai rămas undeva pe parcursul filmului blocat într-o scenă pe care încă o digeri. Sau poate ai rămas blocat în nodul de grohăieli, țipete și lucruri nu pe deplin văzute, că, de, e mai pătrunzător dacă nu știi, și cel mai de speriat: toată tărășenia de salvare și sacrificare sexuală dusă în extrem. Nu se vede nimic dincolo de tremurăturile, reprizele de halucinație și sexul pe pat de moarte, și nu se aude nimic dincolo de chițăieli, văicăreli și orice combinații care să-ți inspire disperare.
Nosferatu îți dă impresia că voia doar să te uimească. Să te facă să privești cu stupoare. Totuși, lipsește contextul. Toate excelențele cu care te lovește sunt pe atât de slabe pe cât de mare este hăul care trebuia să le pună în evidență. Uimirea vine din comparație. S-a reușit doar o asemănare între concept și aspect.
Începe abrupt cu o scenă care să sufoce orice legătură cu lumea din care ai venit, din care te-ai așezat să privești. Te smulge din real și te plasează între reflectoarele care se învârt haotic înspre a-ți arăta ba una, ba alta. Și după ce te-a făcut atent, începe de-adevăratelea. Abordarea pare asemănătoare cu cea de basm, dar nu e deloc "a fost odată ca niciodată...", abordare mult mai bine portretizată în varianta inițială. Și nu știu dacă spun asta pentru că putem descoase mult mai bine făcătura primului film. Adică nu știu dacă putem spune asta pentru că vedem cum a fost făcut primul și e atât de naiv încât devine prețios. Dar dacă ai văzut varianta din 1922 însoțită de cineconcert, poate știi la ce vreau să mă refer când zic că puteai respira. Chiar dacă povestea nu era atât de stabilă și atât de complexă, muzica și faptul că puteai să-i dai propria formă filmului, îl făcea mai apropriabil.
Diferența de 100 de ani pune în opoziție închistarea cu care vine filmul Nosferatu de acum. Vine cu o furie și cu o sfidare de a vrea să fie mai bun prin execuție. Și pe bună dreptate. Doar că uneori lucrurile prind formă prin golurile pe care le au.
Nosferatu e un film care te îneacă din dorința de a te cuceri. E ambițios să dai culoare prin gri. Dar de multe ori sensibilitatea se pierde atunci când vrei să faci ceva care să-ți dea fiori. Filmul își ia aerul de a te convinge de negurăciunea lui. Grotescul și vulgarul grăiesc peste orice mai putea rămâne în ceva de speriat. Dar nu e incisiv, doar dulce și clișeic.