Perfecte vremuri pentru și-așa nemuritoarea piesă - tratat de alianță (niciodată semnat) între formele teatrului. Scena carpato-danubiano-pontică de azi pare că tocmai a răzbit prin pubertate și-n carismatica ei acnee își etalează crizele existențiale. Linia dintre teatru și performance se estompează gradual până la a le încuviința acestora hibridizarea; înapoi, clișeele răsuflate privesc la tine cu jind, înainte, un superficial și indefinibil duh moralizator ce-aduce valori la rang de trend îți face cu mâna. Sau cum se numește pomul care face pescăruși și de ce e el o facultate? Alt veșnic Război Rece. Dacă duelul dintre vechi și nou în teatru, dintre "rutină și prejudecată" și "aberațiile unei minți sucite" făcea ravagii și pe vremea lui tata Cehov, dacă însuși Treplevul lui, prin excelență simbolul proaspătului curent, ajunge să concluzioneze "nu formele vechi sau noi sînt importante, ci să scrii și să lași să se reverse liber tot ce ai în suflet.", altele sunt taberele, alta-i traiectoria gloanțelor. Nina-și cere rebrand-uirea. Ea, non-arta, căutătoarea de faimă care se-amăgește c-a găsit credința în meseria asta, doar-doar să mai continue o zi, să mai încerce o dată, să-și mai saboteze o decizie definitorie-n viață, ea apasă prima trăgaciul. Revolverul vanității stă îndreptat spre un Trigorin curgând neîncetat combustibil pentru propria creație. Spre un Treplev artist întru revoluția patetică, neatinsă de intenție, spre un Dorn care crede-n el și vede cum "Gîndește în imagini, povestirile lui sînt pregnante.". Spre Treplev, spre o Mașa care-n eșec îi citește poezia și din clape-i ascultă dezolarea. În teatru, toate-s vechi și nouă toate, altele sunt taberele, alta-i traiectoria gloanțelor. E lupta dintre Chemare și prestigiu, dintre fitil și flacără, dintre "ceva"-ul pentru care ai trăi și "ceva"-ul pentru care (te o)mori. Ea nesimțitoare, ea, non-arta. Și bine se conturează acest secund război, dintre formă și fond, din Pescărușul Teatrului Tineretului.
Florin Hrițcu îmbracă un Treplev obsedant. Mai ales de pe margine, mai ales în tăceri, privirea lui umple, îneacă, sufocă scena, durerea lui chinuie, bântuie. Martiriul lui de-aproape două ore e complet translucid și vastul univers interior devine vizibil, tangibil, îi umple, îi îneacă rolul. I-l și sufocă, asemenea primelor monologuri, livrate - la cerere - cu o impresionantă, dar distonantă repeziciune, liniar, cu emoțiile-n stare vegetativă. Gâfâie. Spectacolul e biciuit constant de disritmicitate. Drept temei, regizorul Christian Benedetti își mărturisește dorința de-a întrupa fiecare didascalie a autorului. Mobilează, astfel, scena cu simplitate și spectacolul, cu unele "Coliziuni semnificative... persistență retiniană și acustică.". Nenumăratele culmi polemice și tensionate, în iuțeala lor, sunt înlocuite de momente stop-cadru și pauze lungi - la care publicul nemțean nu dă randament (Iertați-mi mie intoleranța la insolență), manifestându-și ostentativ impaciența și nemulțumirea la mai toate reprezentațiile (când Florin-Treplev, exact ca în text, "Timp de două minute își rupe toate manuscrisele", în tăcere deplină). Însă tempo-ul dezarticulat contrabalansează cu un tare, tare bun joc actoricesc.
Nina Cristinei Ciulei atinge candoarea originară și-n ea își dezvinovățește frivolitatea. Mediocritatea actriței Nina stă bine împământenită în controlul actriței Cristina, frăgezimea-i scânteiază în ochii necopți și imenși care-l înghit eminamente pe Trigorin. Pe el, cu Mircea Postelnicu la butoane, dragostea adolescentină trecută de termen îl dezgheață. Bărbatul insipid, speriat de viața netrăită și deciziile neluate, el, cu renume în lipsă de nume, se topește, se prelinge pe tocul Arkadinei și de sub talpa ei ocrotitoare, amintește cuminte adevărata postură a artistului - marele poet este ființa cea mai nepoetică. Or altul trăiește poezia pe care nu o poate scrie. În interpretarea Ecaterinei Hâțu, autoritatea Arkadinei e aproape virilă și desăvârșita absență a spiritului matern e un pumnal crucial în spectacol. În alternanță vine Elena Popa, trăgând de sforile-otrăvuri femeiești. Arkadina ei guvernează din alinturi, nu-și ascunde tertipurile, dar își bandajează fiul cu o tandrețe copleșitoare. Antitetic se alătură Polina (Loredana Grigoriu) post-capitulare, lucidă, fragilă, minge de mult căzută - și acolo uitată - pe terenul dintre Șamraev (Andrei Merchea-Zapotoțki) - ingrat cu privire-glonț și aură dementă - și Dorn - interpretat de mult prea tânărul (trădat de chip) Paul-Ovidiu Cosovanu. Prezența lui cardinală, aici, nu reverberează, nu se omogenizează-n tablou. Blajinul Medvedenko al lui Emanuel Becheru e sărăcit de dragoste, falit de pasiune, singur pe lume. Ne caută de milă cu pseudo-perechea sa la unison, Mașa (Nora Covali) - epavă magistrală de la Douăzeci de mii de leghe sub alcool și neșansă. Închei circular, de la candoare am pornit, la candoare mă opresc, la Tudor Tăbăcaru în rolul lui Sorin. Curat, simbolic, întrupare a "acasă" - așteptând deopotrivă (foarte) apropiata moarte.
Necesar. Azi, de vâlva subiectului cenzurii în artă nu se mai distinge dezastrul ne-artei în artă; de râca dintre generații nu se mai distinge Sensul. Amorf. În absența scheletului ritmic se strecoară înăuntru incoerență și controverse. Viu. Resursa naturală e materialul lăuntric al unor simțitori, mobili, buni actori. Rezumativul Holy Trinity al Pescărușului de la Teatrul Tineretului.
(Foto: Marius Șumlea)