Regizorul pleacă de la mult discutata afirmație a lui Cehov că piesele lui sînt comedii. De ce anume? Spune Benedetti: "Cred că pentru că a considerat că ar trebui jucate în ritm de comedie, repede, repede, repede, creîndu-se ciocniri semnificative". Deci Cehov a spus că sînt comedii pentru că a considerat că trebuie jucate în ritm de comedie. E o opinie. Neverificabilă, evident. Ba chiar greu de susținut și tinzînd spre tautologie. Chiar dacă nu explică nimic, putea fi o premisă pentru o montare. Doar că unii dintre actori (Florin Hrițcu, Nora Covali, Ecaterina Hâțu parțial) așa joacă, pe repede înainte, iar ceilalți nu, joacă clasic, vorbesc normal. Incoerența asta deranjează. Neputință? Alegere asumată a regizorului? Pare puțin probabil. Oricum, dacă nu citești ce scrie în caietul program, nu pricepi nimic. Recunosc însă că o asemenea dicție și rostire curată n-am mai auzit de multă vreme pe o scenă românească. E un cîștig sigur al trupei.
Aș nota și că, asemenea lui Celibidache care explica importanța pauzelor, a tăcerilor în muzică, Benedetti urmează indicațiile lui Cehov și introduce pauzele prescrise, contrastînd puternic cu maniera de rostire rapidă a unora dintre actori (explică și asta în caietul program). În plus, în scena finală îl pune pe Treplev să rupă multe foi în patru (n-am numărat cîte, dar par multe) - nu cred că era necesară asemenea lungime.
Opțiunea regizorală mi se pare incongruentă și pentru că intră în coliziune cu un gînd nostalgic al lui Cehov, dintr-o scrisoare, citat tot în caietul program (excelent, de altfel, realizat de Raluca Naclad (texte) și Sorina Vazelina (grafica)): "Știi, așa vrea ca cineva să-mi joace piesele într-o manieră foarte simplă... Ca pe vremuri... Și apoi actori buni care joacă..." Ca pe vremuri? Pe repede înainte?
E ceva căutat în montarea asta, ceva impus, neorganic și, cred, foarte necehovian.
Trigorin scrie pentru că altceva nu poate și nu știe să facă, scrie pentru că nu poate trăi altfel, fiecare clipă a vieții lui e legată de scris, e materie pentru scris. Inconsistența, iubirile lui superficiale, femeile de care se lasă subjugat sînt tot atîtea surse pentru scris. Trigorin nu caută gloria, nu pentru faimă scrie - e un om simplu, o zice chiar el, iar Nina e uimită pentru că nu-și putea închipui că un om atît de celebru se mulțumește cu pescuitul și viața la țară. Nina care, nu foarte talentată, joacă pentru că vrea să joace, vrea glorie (după cum singură spune). Treplev, pe de altă parte, e chinuit pentru că scrisul lui e programatic, nu țîșnește, el vrea să scrie, dar nu găsește simplitatea și eșuează în confuzie și demonstrativ. Cred că asta se întîmplă și cu montarea lui Benedetti.
E, însă, indiscutabil un merit al regizorului că a păstrat firul și ideile lui Cehov - lucru de salutat într-un peisaj teatral în care textele devin pretexte și autorii sînt răstălmăciți după ultimele tendințe ideologice. Ce vedem e, în continuare, o căutare a sensului artei, o punere în cauză a schimbării de paradigmă, a avangardei, dacă vreți - nu revoluționarul Treplev e "purtătorul mesajului", ci molcomul Trigorin. O căutare a sensului vieții prin iubire - ca și în alte piese ale lui Cehov, avem iubiri în lanț, nici una împlinită. Tristețe adîncă, vieți irosite sau eșuate, lipsă de speranță. Comedie, de.
Dincolo de asta, avem cîteva interpretări minunate. Chiar pe repede înainte, Treplev al lui Florin Hrițcu uimește prin concentrarea și tensiunea la care poate ajunge cu minim de mijloace. Mașa Norei Covali impresionează prin replică tăioasă, nemiloasă, fără nici o alunecare în patetism - scurtul ei moment în care coboară garda în discuția cu Dorn nu face decît să accentueze precizia interpretării. O apariție cuceritoare prin prospețime e Cristina Ciulei, în Nina. Ecaterina Hâțu face o Arkadină deloc trecută, mereu excesivă în intonații și gesturi pentru că nesigură pe ea. Mi s-a părut foarte bună interpretarea lui Tudor Tăbăcaru în Sorin, exemplar în bonomia lui atașantă, jucînd așa cum cred că l-ar fi vrut Cehov, "ca pe vremuri". Foarte bună, de asemenea, Loredana Grigoriu într-o Polina supusă, resemnată, învinsă. Bun Mircea Postelnicu în Trigorin, mai ales în momentele cînd noua îndrăgostire îl trezește la viață - dar, ca și la alte interpretări pe care le-am văzut, actorul apasă prea mult pedala bărbatului șters, într-atît încît te întrebi ce văd femeile la el. Corecți Emanuel Becheru într-un Medvedenko obsedat de lipsa banilor și Andrei Merchea-Zapotoțki în grosolanul Șamraev. Complet nepotrivit rolului, însă, inclusiv ca vîrstă (și nu era cazul de compoziție) mi s-a părut Paul-Ovidiu Cosovanu în Dorn. Relația cu Polina nu e lucrată, intervențiile de rezoneur trec mai toate pe lîngă țintă.
Decorul simplu, funcțional, schimbat la vedere (înțeleg că datorat tot regizorului), ține și el seama de visările lui Cehov din scrisoarea deja citată: "o cameră... în avanscenă o canapea, scaune...". Mai e și o masă. Scena de început, teatrul în teatru, e esențializată minimalist, iar pescărușul ucis de Treplev e redus la un desen cu creta (care se păstrează, ca prin minune, cîțiva ani buni, pînă în scena finală). Costumele unitare (toate femeile în pantaloni), simple, trimit la vremea noastră, dar fără ostentație.
Pentru mine, un spectacol deconcertant, dar despre care se poate discuta.
(Foto: Marius Șumlea)
(Data reprezentației: 19.10.2024, în FNT 2024, la sala "George Constantin" a Teatrului Nottara.)