Textul gravitează în jurul relației tensionate dintre Prințul chinuit de neîmplinire artistică, de suferința de a se ști nu atît de talentat pe cît și-ar dori, de certitudinea că nu e, de fapt, menit artei pentru care arde, și Făt-Frumos cel, prin contrast, atît de înzestrat cu daruri artistice și spirituale pe care le pune necondiționat, dar inutil, la dispoziția Prințului. De dragul Prințului, Făt-Frumos bate lumea (și pădurile aferente), se luptă cu Genar ca să i-o aducă prințului pe fata acestuia (frumoasă, intelectuală, cu o moralitate ambiguă), în treacăt învingând-o pe Muma-Pădurii și înstăpînindu-se vitejește pe fiica ei (care, deloc animată de dragoste de mamă, l-a ajutat copios în acest exploit) etc. Ce caracterizează, de altfel, isprăvile lui Făt-Frumos e completa lui neputință, perfecta nimicnicie în toate, în lipsa ajutorului feminin - ca-n viață. Ca și în modelul eminescian, nici Laur Cavachi n-o spune explicit, dar o face vizibilă cu asupra de măsură. Una peste alta, textul - și spectacolul rezultat - e o succesiune de încercări inițiatice la capătul cărora protagoniștii înțeleg că singura salvare, dacă se poate numi așa, e împăcarea cu soarta ne-eroului, fie în artă, fie în viață (pentru ei, însă, diferență între ele nu există).
Impresia mea e că, asemenea precedentului experiment de felul acesta, și aici textul vrea prea mult, se ramifică excesiv și pierde din coerență. Ce rol are, de exemplu, în afară de amuzament, scena cu ușoare trimiteri lesbi dintre cele două femei, ambele visînd să-și împlinească viața intelectuală scriind lozinci pe zidurile Sorbonnei? Pe de altă parte, găselnițele intertextuale sînt savuroase, scriitura e fluidă, ritmată, iar momentele de poezie (eminesciană și nu numai) de mare intensitate.
Regia Elenei Tudorache (aflată la debut) încearcă să strîngă textul, conferindu-i mai multă unitate prin repetarea unor motive vizuale și cromatice, prin reluarea unor elemente de scenografie în mai multe situații - interesantă și de discutat aplecarea spre un fel de naturalism inofensiv, nu spun mai mult ca să evit spoilerul - și chiar prin stilul de joc imprimat actorilor.
Nu doar regizoarea e la început de drum, întreaga echipă e tînără, mai ales actorii, ceea ce, alături de precaritatea recuzitei și de intimitatea sălii (Studioul de la Țăndărică), dă un pic impresia de spectacol de examen, de exercițiu de clasă. E clară intenția lui Marcel Veselu (Prințul, Genar) de a sugera, prin poziția aplecată, cu umerii aduși în față, trăsătura de bază a Prințului, nesiguranța, lipsa de încredere în sine, dar e un pic prea mult, iar controlul vocii lasă de dorit. Ca și la Georgiana Tițoiu, aș zice, cu o interpretare destul de liniară, deși potențialul e vizibil în unele momente. O prezență pregnantă are Maruca Băiașu, avantajată și de alternarea rolurilor (Muma-Pădurii e rea și diabolică, deși nu lipsită de farmec, fata lui Genar glisează între ingenuitate și șiretenie răutăcioasă); mai multă atenție la rostire, însă, și articularea chiar și a ultimei silabe a cuvintelor, n-ar strica. Cred că spectacolul e susținut energetic de Andrei Cojanu: deplin control al vocii, dicție, intonație și frazare inteligente, gestică reținută, prezență care intră în implicit conflict cu canonul "genului Făt-Frumos"; un actor pe care-l voi urmări.
E un început de drum mai mult decît promițător.
(Maruca Băiașu, actriță, în spectacol / Georgiana Tițoiu, actriță, în spectacol)
(Fotografiile au fost realizate de Matei Pîrvulescu și Laur Manolescu)
7 inimi de Laur Cavachi
adaptare liberă după Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu
Producție: Unteatru. Se joacă la sala Studio a Teatrului Țăndărică.
Regie: Elena Tudorache
Scenografie & costume: creație colectivă / Lighting și sound design: Dragoș Mărgineanu / Muzică live (compusă și interpretată): Georgiana Tițoiu
Distribuție: Andrei Cojanu, Maruca Băiașu, Georgiana Tițoiu, Marcel Veselu.