7 inimi de la unteatru (jucat la Teatrul Țăndărică, sala Lahovari) explorează o lume ficțională care imită pericolele lumii reale, pericolul de a te naște fără talent, sau și mai tragic, de a-l pierde iremediabil. Tânăra echipă artistică lansează întrebarea demnă de reflecție: Este talentul un dat etern sau se pierde și el, pur și simplu, într-o singură zi? Într-un spațiu magic și ezoteric al basmului eminescian reinterpretat, cu o mumă a pădurii (Maruca Băiașu) care inițiază spectatorul în clișeele stilistice specifice poveștilor: un crai cu o crăiasă, o împărăție mare și un copil care nu se vrea născut. Și ca în orice basm, progenitura imposibilă se materializează și vine pe lume cu un scop mare, deci, cu un talent mare.
Făt-Frumos (jucat de Andrei Cojanu) a avut noroc și nu s-a născut chiar bun de nimic, el crește într-o lună cât alții într-un an și cucerește cele mai frumoase fete (Ileana, jucată de Georgiana Tițoiu și Raluca, interpretată de Maruca Băiașu) păzite de cei mai protectivi părinți (cu relații freudiene părinte-copil) și nu se teme de nimeni, în afară de Dumnezeu. Și pe lângă aceste superputeri, Făt-Frumos cântă extraordinar la pian. Dar nu toți au parte de același noroc. Fiul vrăjmașului tatălui lui Făt-Frumos (sună complicat gradul de ,,rudenie", dar nu e) trăiește fix opusul prosperității și succesului înnăscut. Bea halbă după halbă ca să-și înece amarul, dar pare că amarul s-a învățat să înoate, căci deprimarea sa este irezolvabilă. Acesta nu are ureche muzicală sau talent la pian ca Făt-Frumos, și nici nu reușește să își răpească iubita de la tatăl protectiv (atât prințul nefericit cât și tatăl exigent este jucat de Marcel Veselu). El este un Salieri, pe când Făt-Frumos e însuși Mozart - dar nu pentru totdeauna.
(Maruca Băiașu, actriță, în spectacol / Georgiana Tițoiu, actriță, în spectacol)
Această antiteză geniu/om comun arhiexploatată în opera romanticului Eminescu construiește substratul de semnificații a spectacolului. Deși este indezirabil să fii complet lipsit de puteri și talente, lovitura grea dată de prăpădul talentului pare o și mai mare ratare. Deși protagonistul se naște perfect și invincibil, ajunge să își stăpânească noua sa personalitate, cea imperfectă, dar umană. În această etapă scopul existenței sale nu mai constă în lupta cu creaturile mitice sau salvarea unei alte fete simpatice, ci îmbrățișarea neputinței proprii, recăpătarea încrederii în sinele adevărat, cel real și demitizat.
Chiar dacă în basm totul orbitează în jurul eroului, nu e chiar totul despre acest tânăr care este forțat de circumstanțe să se maturizeze, până la urmă, it's not such a big deal. Spectacolul jonglează cu versuri cunoscute din Eminescu și cu arhetipuri fantastice care trăiesc drame mai intense decât cele ale lui Făt-Frumos. Cineva nu își poate accepta bătrânețea, altcineva nu își recunoaște ignoranța, o fiică rupe cordonul ombilical dintre ea și mama care trăia prin intermediul ei, iar altă fiică își pierde tatăl de dragul iubirii (sau a libertății?), o mamă care își trăiește viața în agonie din neputința de a-și întâlni fiul, își sacrifică ultimele clipe pentru a-l aduce din nou la viață. Din această colecție de destine și dureri reiese o complexitate inefabilă a condiției omului NEgeniu.
Pe textul șlefuit de Laur Cavachi și în regia Elenei Tudorache, actorii își pictează lumea în nuanțe de albastru, își permit să fie lași sau puternici, tineri sau bătrâni, înțelepți sau ignoranți. Într-un dans al rolurilor și al corpurilor dezgolite, sub vraja mitului artistului veșnic inspirat (adică veșnic în burnout), creează un univers al basmului care pulsează tocmai din 7 inimi.
(Fotografii: Matei Pîrvulescu și Laur Manolescu)