Povestea imaginată (sau poate reconstituită și redată, cine știe?) debutează abrupt și banal - scuzați paradoxul. O doamnă tânără și un domn... sau, mă rog... parcă fără vârstă. O întâlnire, nu tocmai agreabilă, dar tulburătoare pentru orice om sensibil / civilizat: chiar pe palierul din fața propriei uși, cu un om al străzii, adăpostit acolo - ocazional, temporar - de viscolul de afară. Femeia este tulburată, dar bunul simț și spiritul creștinesc o determină să-i acorde o minimă asistență. Cum să lași afară, în viscol, un om sărman, fără adăpost?; un năpăstuit al sorții, desigur. Crispată, emoționată, dar vizibil temătoare, Magda îi dă un accept nu tocmai entuziast și o brumă de sprijin. Revenirea acasă a soțului complică, oarecum, lucrurile, dar tactul și o oarecare severitate din partea femeii amorțesc asperitățile, chiar dacă intimitatea celor doi este vizibil perturbată. Dar, hai!... până se domolește vremea potrivnică - condiție neexprimată, dar subînțeleasă. Cine e? De unde vine? De ce a ajuns în halul ăsta? Ce gânduri are?
"Necăjitul de afară" pare umil, ezitant în sensul bun al cuvântului: "Nu... lăsați... nu vă deranjați!" și alte asemenea delicatețuri. Încetul cu încetul, însă, relația tripartită se cronicizează; dar nu întotdeauna într-un mod lipsit de asperități. Mici, mai mari... reprimate... în fine. Boschetarul Ioan nu doar că se încălzește și se obișnuiește cu popasul prelungit, dar devine tot mai dezinhibat (elegant spus). Pe alocuri, apar chiar unele jene, chiar iritări în reacțiile gazdelor, atunci când cerințele sale exced amabilitatea ocazională și compasiunea. Ariciul în casa sobolului? (pentru cei neștiutori, o fabulă plină de învățăminte despre musafirul care se tot extinde, cu pretenții cu tot). Da, situația creată poate fi privită și așa - măcar parțial, căci nuanțele se amestecă iar limitele ce separă bunăvoința și mila de un inevitabil disconfort dispar deranjant de ușor într-o relație de asemenea asimetrie și fluiditate. Colac peste pupăză (dacă tot am pomenit fabulele) relațiile dintre cei doi soți se complică, inevitabil. Toate aceste tensiuni scot la iveală complexitatea naturii umane, evidențiind porniri ce pot exceda anumite norme asumate prin prisma milosteniei și corectitudinii (una inclusiv politică, până la urmă).
În tensiunea straniei coabitări, personajele Magda, George și Ioan (musafirul nepoftit, dar tolerat) își relevă pornirile, scăpările sau ezitările - până la urmă firești în omenescul lor. Poți fi un înger bun, dar nu la nesfârșit și în orice condiții. Da, fiecare își are viața lui, putem răspunde unor îndatoriri sociale, dar asta nu înseamnă că, odată cu asta, trecem peste îndoieli, chiar peste neîncrederea la care societatea însăși ne obligă, dacă vrem să rămânem cu picioarele pe pământ (pământul ăsta: bun, rău, alunecos, instabil, nu lipsit de surprize).
Soluția dramaturgică de final, prin care boschetarul Ioan face tot ce ține de el ca să se reabiliteze prin recunoștință și contra-generozitate, scoate la iveală o chestiune mult mai profundă și mai serioasă: problema încrederii - poate cel mai greu de obținut, orice ai face tu, cel care tânjești să o obții. Unul dintre noi, dar... nu cu noi. Noi, ăștia.; cei cu temerile, bănuielile, prejudecățile, poate chiar hachițele, sigur și cu limitele noastre.
Spectacolul lasă deschise întrebări și chiar interpretări. Urmărind reacțiile unei săli (de avanpremieră, acolo unde disponibilitățile afective sunt, de obicei, mult mai mari) nu mi s-a părut că povestea emoționează foarte tare. Incită, desigur; pe alocuri amuză, chiar dacă unele chicoteli din sală nu par tocmai potrivite (asta-i lumea...). Pentru cei care ar dori să tragă o concluzie - asta e cel mai greu. Dar, zic eu, și cel mai bine. Pentru că, fugind deliberat de tentația învățăturii / mesajului / predicii Unul dintre noi te pune pe gânduri: îți cere să reflectezi, să exersezi empatia reală, cea de dincolo de slogane. Intersectarea și chiar amestecul de norme și sentimente, de impulsuri, nădufuri, neputințe, de generozitate și egoism (fie el și temperat de necesarul conformism), păstrează un anume suspans și contribuie la dinamica interioară a spectacolului. Îi dau dreptate autoarei-regizoare, atunci când speră că, "la final, fiecare pleacă cu întrebările sale acasă și fiecare poate să-și răspundă în funcție de propria viață, propriile idei".
Actorii s-au străduit să dea viață unor personaje construite în manieră (poate puțin prea) modernă. Nu pot vorbi despre schematism ci doar de o anumită grijă de a respecta modelele din viață - adică ceea ce ar fi (proto)tipurile. Există, în trăirile Edithei Alibec și ale lui Silviu Debu un fel de falset - hai să zicem de "distanțare" brechtiană, ca să nu se supere nimeni. Posibil ca autoarea textului, care a studiat regia de film, să fi impus această notă. Sau, poate că adiționarea unui număr mai mare de spectacole va fi de natură să confere (de ce nu?) mai multă credibilitate trăirilor exprimate, dincolo de răceala și stinghereala evidente, în stadiul actual. Șerban Georgevici pare a lua prim-planul. Poate pentru că personajul Ioan este mai savuros, cu exotismul lui (amintind, poate involuntar, de Ipu lui Titus Popovici), chiar și cel mai complex realizat din scriitură. După intensitatea și încărcătura emoțională a aplauzelor de final, mi s-a părut că el a fost favoritul sălii. Sală care a înțeles bine substratul mesajului: adică motivul pentru care binefăcătorii Magda și George îi refuză "cinstea", dând fuga să mănânce ca lumea la un fast food. Tocmai din acest motiv consider că avem de-a face cu un teatru de mesaj și de atitudine, dar fără stridențele militantismului, ci făcut cu delicatețe și sinceritate... pe alocuri, cu ceva dramatism sau umor. Căci, mdeh... asta-i viața.
PS: Un gând, poate nu neapărat vesel, mă duce cu gândul la sloganul cu care Ion Iliescu a câștigat alegerile din 1992: "Un om dintre noi. Un om pentru noi"...
(foto: Cătălin Neag)