Ce formă are bunătatea? Este rotundă sau are colțuri, este compactă sau diluată asemenea unui desen peste care ai vărsat un pahar cu apă? Unde începe și unde se oprește bunătatea? Are limite și, dacă da, cine decide care sunt limitele?
Pot să fiu un om bun cu ceilalți dacă bunătatea pe care le-o ofer lor îmi face mie rău? Cât de autentic și profund bun poate să fie un om? Sunt un om bun pentru că pur și simplu așa sunt, așa am crescut, așa m-am construit, cu generozitate nedisimulată fără să aștept ceva în schimb? E firesc să mă aștept ca oamenii din jurul meu să fie buni cu mine dacă eu sunt bună cu ei? Și, dacă nu se întâmplă asta, ce fac? Voi fi în continuare un om bun, decid să nu mai fiu, ce se află dincolo de bun? Aleg să răspund răutății cu răutate sau devin indiferentă? Dacă nu sunt un om bun, sunt un om rău? Mă îndepărtez de oamenii care nu sunt buni sau aleg să rămân lângă ei sperând că bunătatea mea îi va contamina?
Se spune că lucrurile care nu îți plac la oamenii de lângă tine nu vorbesc de fapt despre ei, ci despre tine, ești pus în fața unei oglinizi și reacționezi la ceva ce, conștient sau nu, există și în tine oricât de mult ai încerca să ascunzi asta, să te minți sau să ignori.
Există oameni buni pe de-a-întregul, de-o bunătate independentă de condiții, context și relații? Absolut bun. Absolut rău. Și dacă scoatem absolutul din ecuație care este procentul la care trebuie să ajungem ca să fim validați ca oameni buni?
Cu siguranță nu îmi puneam astfel de întrebări la douăzeci de ani, cred că am început să fiu prezentă cu adevărat în viața mea, să mă văd și să îi văd pe ceilalți abia când m-am apropiat de patruzeci de ani.
Privesc acum în urmă cu blândețe către naivitatea care mi-a caracterizat numeroase etape de creștere, către seriozitatea, încăpățânarea și entuziasmul cu care acționam în demersul de a deveni un om bun fără să conștientizez că era vorba despre asta, fără să mă gândesc la bunătate.
Am iubit până la adorație oamenii, apoi i-am urât atât de mult încât am ajuns să mă urăsc și pe mine, am vrut să salvez lumea, apoi m-am așezat cuminte în banca mea și i-am spus lumii: salvează-te singură! nu e treaba mea să fac asta, mă lupt cu morile de vânt și am obosit, am obosit să te văd atât de nerecunoscătoare.
Cu timpul am învățat să echilibrez extremele, să mă protejez, să filtrez, să mă îndepărtez, să aleg, să selectez, să plec de tot fără cale de întoarcere, să iert, rar ce-i drept, să îmi pun limite. Mie și celor de lângă mine.
Să nu ridic ziduri, să fac uși și ferestre.
Să renunț și să nu cred despre mine că nu sunt un om bun pentru că am făcut asta.
Să îmi asum că de fapt nu sunt, nu voi fi și nici nu cred că îmi doresc să fiu un om bun - rotund.
Mi s-a părut foarte curajoasă alegerea Ralucăi Mirescu Ungureanu de a pune în piesa (scrisă în cadrul rezidențelor de scriere dramatică Drama 5 și publicată pe LiterNet.ro în volumul disponibil aici) și în spectacolul Unul dintre noi un subiect asemenea unei pânze de păianjen din care ai șanse infime să ieși pentru că fiecare întrebare pe care ți-o pui despre bunătate, despre natura umană în esență, devine la rândul ei un păianjen care țese neobosit și pânza crește, nu îi mai vezi marginile, renunți să cauți o cale de a scăpa și prioritatea devine echilibrul.
Spectacolul pe de-a-întregul este unul echilibrat, scenele sunt bine construite, curg pe un fir narativ clar în care mi-aș fi dorit totuși să am parte de cel puțin o răsturnare de situație care să mă surprindă. Poate de aceea l-am văzut ca fiind un spectacol "cuminte" și mi-ar fi plăcut să fie mai provocator pentru că am simțit că există potențial atât pe partea de regie, cât și pe text pentru mai mult.
Cuvântul cu care am plecat acasă nu a fost "bunătate", deși am început acest articol vorbind despre ea, bunătatea a fost de fapt doar un paravan în spatele căruia a stat cuvântul "prejudecată" - personajul principal al spectacolului chiar dacă nu a avut un actor doar al lui.
Scriam la un moment dat, nu îmi mai amintesc exact în ce context, despre faptul că mi-ar plăcea ca regizorii să folosească mai des toate simțurile spectatorilor pentru a îi atrage în poveste, să exploreze mai mult simțul olfactiv. Ei bine, de data asta am avut parte de explorare de m-am abținut cu greu să nu dau năvală pe scenă și să-i cer Edithei Alibec să îmi dea și mie câțiva cartofi prăjiți.
Cromatica decorului și a vestimentației actorilor mi-a plăcut foarte mult, a creat o poveste în spatele poveștii, culorile au fost asemenea unor replici nerostite, gesturi doar bănuite care au conturat personalitatea personajelor.
De Edith m-am îndrăgostit la De ce fierbe copilul în mămăligă?, m-a cucerit definitiv în Tea and Milk și când am aflat că este în distribuția Unul dintre noi am devenit foarte curioasă să o văd pe scenă împreună cu alți actori.
Recunosc, m-au încântat mai mult rolurile ei de one woman show pentru că am simțit cumva sacadată chimia dintre ea și ceilalți actori, s-a calibrat abia după jumătatea spectacolului și mai ales la final. Final care mi-a oferit și acel "ceva" memorabil care uneori poate fi o scenă, o frază, un detaliu vestimentar, un detaliu de decor sau pur și simplu vocea unuia dintre actori. Acel "ceva" care va rămâne cu mine din spectacolul respectiv după ce memoria va alege să îl dilueze pentru a putea face loc altor experiențe.
Un om fără casă îmi vorbește despre "mâncarea gătită în casă". Repetă obsesiv, privește în gol, zâmbește, "mâncarea gătită în casă" este mantra lui, cuvintele magice care fac să crească în jurul lui pereți și un acoperiș deasupra - casă - acasă.
Ceea ce am văzut eu a fost a doua reprezentație a spectacolului și știu din experiență că se mai reglează dinamica și anumite detalii după primele reprezentații.
De aceea mi-am propus să îl revăd și sunt foarte curioasă care va fi energia spectacolului la a doua întâlnire cu el.
Până atunci exersez echilibrul în balans, recunoscătoare pentru spectacole ca Unul dintre noi care pentru mine cel puțin a deschis o cutie a Pandorei, a prejudecăților despre care credeam că nu îmi mai aparțin. O cutie din care au ieșit zumzăind întrebări, nicidecum răspunsuri și uneori, deseori întrebările pot fi mai importante decât ceea ce scrii după semnul de punctuație care îți deschide o ușă pe care poți intra sau nu. Este alegerea ta și atât.
Nu cred că există om fără prejudecăți (este și asta o prejudecată?). Dar cred că unii dintre noi pot transforma prejudecățile în ceva care să netezească colțurile acelei bunătăți care nu este rotundă.
(foto: Cătălin Neag)
Teatrul de Comedie - Sala Nouă
Unul dintre noi
Text și regie: Raluca Mirescu Ungureanu
distribuția: Edith Alibec, Silviu Debu, Șerban Georgevici, Răzvan Krem Alexe
scenografia: Gabi Albu / coregrafie și light design: Ruxandra Bobleagă / video design: Miruna Croitoru / sound design: Denis Flueraru / dramaturg de scenă și asistent regie: Teodora Cașcarade / muzică pentru piesa Nu mai fi sărăc: Șerbănesku, Krem / instrumental pentru piesa Nu mai fi sărăc: Șerbănesku / versuri pentru piesa Nu mai fi sărăc: Krem / mix&master pentru piesa Nu mai fi sărăc: Șerbănesku.