Așa cum spune însuși dramaturgul Tim Crouch, Toto! e despre o fată și câinele ei, despre disperare, speranță și iubire. Relația dintre un copil și animalul său de companie poate fi mai profundă și complexă decât prietenia, ea poate crește într-un atașament mult mai prețios, o relație de familie care e totodată un colac de salvare în situații de maximă îndurerare. Dar e un colac de salvare de care se poate folosi numai unul.
În zilele de 8 & 9 martie 2025, la Teatrul Masca din București (acest spațiu cultural care cu fiecare vizită devine tot mai primitor și mai cordial) a avut loc premiera spectacolului Toto! în regia lui Bobi Pricop, sprijinit de o echipă artistică foarte talentată. O incursiune în intimitatea și singurătatea unei preadolescente și în durerea nemărginită provocată de o relație mai mult decât complicată cu părinții. Tatăl nu există în decorul familial, iar mama (voce: Alina Crăiță) este internată într-un spital de psihiatrie. Singurul sprijin real al lui Effy este cățelul ei, Toto, care i-a fost alături în cele mai incerte perioade, care o scaldă în iubire și în loc de ham-ham latră teiubescuri. Din imposibilitatea de a mai se afla aproape de mama ei sau acasă (acasă care nu mai există în urma incendiului), ea își ascunde cea mai valoroasă posesie (care latră și mănâncă biscuiți) într-o cutie și se mută la mătușa (voce: Mara Căruțașu) și unchiul ei (voce: Voicu Aaniței) care locuiesc într-un bloc deloc pet friendly.
Effy și Toto se sincronizează armonios nu doar ca personaje, dar și ca actori. Mara Bugarin, care joacă fetița de 12 ani și David Drugaru (Dragoș Stoica în cealaltă distribuție), care joacă cățelul afectuos, creează un mimesis ludic, râzând și jucându-se cu necazurile lor, dar și împărtășind momente de mâhnire. Conexiunea dintre cei doi ajunge să fie telepatică, atunci când Effy este inconștientă în spital în urma unui accident grav, Toto îi reamintește gradual ce s-a întâmplat, cum a ajuns acolo și unde să îl caute atunci când își revine. Dacă îl va mai găsi.
Splendoarea spectacolului se măsoară în imersivitatea sa, în dimensiunea experiențială creată de muzică (Călin Țopa) și vizual (scenografie Raul Cioabă). Scena, un drum de sus în jos parcurs odată cu creșterea și descreșterea tensiunii, pereți ce se deconstruiesc și reconstruiesc la loc pentru a face loc vulnerabilului, trăirii. Sunetul ploii și al artificiilor (un bun prilej să ne reamintim cât de frică le e animalelor de ele și de petarde) succedate de Linkin Park care răsună atât în căștile lui Effy cât și în ale noastre edifică contrariile trăite de o fată căreia i-a întors întreaga lume spatele, care a ajuns să își chestioneze valoarea individuală și să concludă că nu există nici un strop de iubire pentru ea în lumea asta. De ce un copil ar păși ferm în fața unei mașini în viteză? Finalul reprezintă un moment de maturizare și o primă întâlnire cu moartea, în care îi este alături noul ei prieten, Noah (David Drugaru / Dragoș Stoica).
Toto! ne îndeamnă să fim atenți și să ascultăm. Să ascultăm păsările, ploaia și strigătele de ajutor, chiar dacă acestea sunt mute.
(Notă: Titlul acestui articol este inspirat de piesa Faint a Linkin Park, piesă care se aude în acest spectacol)