Montarea este regizată de Bobi Pricop și merită din plin atenția spectatorilor exigenți pentru foarte multe elemente / componente: avertismentul / lecțiile din text; universul sonor imersiv / soundscape performativ (Călin Țopa) - oferit în stilul silent disco / în căști, ca să nu se piardă nimic din sunetele (ploaia) / zgomotele (derutante / periculoase) mediului în care trăim, iar publicul să fie și el captiv în lumea simțului auditiv al personajelor; decorul (Raul Cioabă) masiv - "brutalist" / constructivist (urban, cenușiu, plin de neoane septice), format din planuri cu foarte multe unghiuri drepte, dar și pante / scări, module care izolează personajele, le oferă spații (interioare) sigure (luminoase / solare) sau fac să avanseze acțiunea și, nu în ultimul rând, actorie - excelent David Drugaru (Dragoș Stoica, alteori) în rolul patrupedului Toto (grație unei convenții teatrale speciale / funcționale, deși aceasta este și întreruptă nonșalant pentru... verificări tehnice) și al prietenului care preia în final complet toate calitățile și responsabilitățile micului cățeluș.
Un rol greu de susținut, dar care i se potrivește foarte bine, are și Mara Bugarin. Personajul său - Effy - este agresiv / agasant / angoasant și convertește spectacolul într-un thriller / horror psihologic (tensiune, atmosferă, exploatarea fricilor interioare), un fel de Alice în țara... ororilor, în relație permanentă și cu decorul care îi acompaniază / provoacă uneori (prin "alunecare ca într-un tunel / vizuină de iepure sau cădere ca într-un puț adânc" - citadine / gri / impersonale) stările / transformările.
Deteriorarea psihică a personajului (până la dificultatea de a alege între realitate și halucinație) este evidentă pe parcursul spectacolului, dar Effy reușește, în final, să se mențină la suprafață - datorită iubirii de la baza relațiilor esențiale - și să găsească un sens... armonios.
Conectați ca spectatori la sunetele montării suntem avertizați că tot ce este viu vibrează și că ar trebui să (ne) ascultăm mai mult și, mai ales, mai atent gândurile, emoțiile și chiar ritmul cardiac. Dar și disperarea celor de lângă noi. Și din acest punct de vedere, spectacolul nu este deloc comod. Effy ne apare drept un personaj cuprins de deznădejde, care imploră - prin fiecare fibră - în moduri ce nu ne pot lăsa indiferenți. Agonia emoțională, dezorientarea totală și senzația de catastrofă iminentă nu o părăsesc. Ea este pusă / lăsată pe parcursul spectacolului în foarte multe situații limită și neștiind ce să facă, cum să le gestioneze - fiind în mod evident depășită în totalitate / copleșită de consecințe reale sau imaginare - reacționează, dintr-o disperare trăită la cote înspăimântătoare, cu risipă de emoții: fie furie pentru cea mai mică opoziție, fie iubire pură pentru Toto, sufletul care îi seamănă - inclusiv fizic / costumație - și cu care se identifică atât de mult.
Bine captate și direcționate, sunetele din spectacol ne invită SĂ AUZIM / ASCULTĂM, în primul rând și apoi să înțelegem și să nu rămânem indiferenți. SĂ AUZIM / ASCULTĂM TOT, nu doar ceea ce vrem. Și să fim parte din "schimbarea" pe care o propune Teatrul Masca, un demers umanistic, axat pe dezvoltare și valori (culturale, etice, educaționale / intelectuale).
Să facem pace cu noi mai întâi, ca să nu (ne) urâm și să îi împingem pe cei de lângă noi în situații fără ieșire, să nu îi torturăm psihic și să nu îi distrugem cu brutalitate / cruditate.
Povestea dusă la extrem(e) a lui Effy - o fetiță sufocată la vârsta ei de tot felul de probleme, profund panicată și aflată permanent sub tensiune - este pentru Bobi Pricop și echipa Teatrului Masca conturul perfect al unui spectacol-experiență de foarte bună calitate, incomod - poate chiar greu de urmărit - dar, în mod cert, binevenit.
(foto: Sabina Costinel)