Teatrul social, politic, nu numai modern, dar, aș putea spune, chiar acut-contemporan din Secundar, spectacolul Alexandrei Badea de la TNB, reface această legătură ruptă între momentul artistic și momentul existențial, între scenă și realitatea exterioară a experiențelor noastre de viață, ba chiar între felul în care vorbesc actorii pe scenă și modul în care vorbeau spectatorii în sală, înaintea de începerea spectacolului. Regizoarea de-dramatizează și aproape că de-teatralizează teatrul, dispensându-se de efectele retorice, de registrul declamativ, de trucurile de scenă, pentru a câștiga în autenticitate și a micșora ecartul dintre viețile noastre și viețile personajelor.
Ro-Alert, miting, premieră
Înainte de premiera la care am asistat, un eveniment el însuși dramatic (din fericire, soluționat cu bine) l-a reprezentat dispariția unui copil, anunțată și re-anunțată de Ro-Alert, prin mesaje sonore ce se auzeau pe multe telefoane din sală. Asta a făcut ca publicul să fie rugat în mod repetat să închidă telefoanele mobile ori să-și decupleze aplicația Ro-Alert, pentru a nu interfera cu spectacolul ce avea să înceapă. Dar, cumva, o asemenea interferență mi s-ar fi părut ea însăși simbolică: drama copilului dispărut, o dramă din realitatea noastră cotidiană, era consubstanțială cu drama personajului feminin care, în Secundar, urma să constituie pivotul desfășurării scenice. Chiar dacă noi, o mie de spectatori cuminți, ne-am închis telefoanele mobile, un anunț Ro-Alert explodând sonor în mijlocul spectacolului l-ar fi completat pe acesta cum nu se poate mai grăitor.
În plus, în aceeași seară, în Piața Victoriei, era un miting pro-european, fapt iarăși semnificativ pentru o simultaneitate exprimând o întâlnire de profunzime. Viața noastră socială și societală se vedea astfel prinsă - pentru a fi exprimată - în laturile și fațetele diferite ale unei aceleiași problematici. Pe scenă se vorbea despre empatie, iar gândurile spectatorilor la copilul dispărut dovedeau tocmai empatia; pe scenă se încerca închegarea, coagularea unui grup, iar în Piața Victoriei un grup de oameni manifesta pentru democrație liberală, pe model occidental. Încă de la prima scenă din Secundar, realitatea zilei de 15 martie 2025 a "ajutat" deci mult spectacolul - și aceasta nu din întâmplare, prin coincidențe, ci pentru că drama Alexandrei Badea avea și are aceste "ancore" reale și realiste, sociale și politice, comunitare, care o făceau să intre în rezonanță cu ce se întâmpla în afara sălii de teatru.
Grade de importanță
Secundar nu mai sublimează, decantează, transfigurează, estetizează și - logic - nu mai dramatizează retoric experiențele omului contemporan. Omul acesta e urcat pe scenă și i se dă un rol de actor din două motive: pentru că un actor poate juca orice rol, orice om; și pentru că un actor, dincolo de rolurile lui, poate avea probleme personale grave, gravissime, pe care spectatorul aplaudând frenetic la final nu le cunoaște sau, dacă le cunoaște, nu le consideră relevante. Relevant ar fi, nu-i așa?, jocul actorului, esențială este Arta, cu majusculă, fundamentală e "sfânta scândură" a scenei pe care se desfășoară actul creației dramatice. Acestea sunt convingerile noastre tari, atunci când mergem la teatru. Alexandra Badea are curajul vădit de a întoarce pe dos aceste certitudini și a explora, în Secundar, tocmai elementele și componentele negative ale vieții de actor, anume toxicitatea relațiilor, narcisismul, versatilitatea ca formă a indiferenței față de celălalt, adaptabilitatea ca formă a lașității și deopotrivă a carierismului, gelozia profesională și ura nestinsă pentru reușitele colegului, proiecțiile paranoice, labilitatea sentimentală, "surzenia" morală. Și, nu mai puțin, vulnerabilitatea ca un fel de condiție sine qua non a actorului, fragilitatea lui în colectivul din care face parte, în familia pe care și-a făcut-o, în viața de cuplu în curs de destrămare, în viața sa personală dincolo de "sfânta scândură" a scenei, de rol, de premii, de cronici elogioase (precum va fi și aceasta).
Ce răni are un om care joacă roluri? Și de ce viața lui personală ar fi mai puțin importantă decât cea profesională, de ce un divorț, o despărțire, o trădare ar cântări mai puțin decât un premiu, un turneu în străinătate, o cronică într-o revistă de specialitate? Pe lângă jocul conceptual cu ponderea rolului actoricesc (toți se visează personaje principale, nimeni nu vrea să fie personaj secundar), avem aici și o răsturnare a gradelor de importanță. Vulnerabilitatea, anxietatea, depresiile, traumele oamenilor care sunt actori nu sunt secundare în raport cu rolurile pe care ei le joacă, cu palmaresul, cu portofoliul lor profesional. În spectacolul din Secundar pe care îl joacă actorii (teatru în teatru), în roluri de medici, asistente, stagiari, director de spital, tânăra Marta - interpretată de Cosmina Olariu - nu are rolul cel mai important. Nici în alte roluri, din palmaresul ei de actriță, nu a fost prea des protagonista vreunei piese. Însă toate acestea se estompează, ori chiar devin neimportante, atunci când sesizăm că centrul de greutate din Secundar este în altă parte. Drama umană a Martei e mai importantă decât neîmplinirile ei profesionale, și actrița ocupă prim-planul nu prin rolurile sale, ci prin felul în care suferința ei iese la lumină pe durata spectacolului, schimbând și cursul, și sensul narațiunii dramatice din Secundar. Deși scena este plină de actori care joacă actori care joacă medici și asistente, teatrul în teatru și rolul în rol nu vor acoperi, ci, dimpotrivă, vor expune detaliat, în secțiune transversală, drama mai adâncă, mai profundă și mai omenească a artistului dincolo de arta lui.
Semnătura feminină
Voi reveni asupra jocului actoricesc, dar nu înainte de a remarca semnătura feminină a acestui spectacol memorabil. Într-o societate ca a noastră în care misoginismul e la ordinea zilei, iar manifestele feministe sunt ironizate de bărbați atotștiutori, care au Arta și Canonul la degetul mic, eu recunosc că sunt captivat de gândirea artistică și de formele de expresie ale autoarelor - fie ele poete, prozatoare sau autoare de teatru și regizoare precum Alexandra Badea. A avea acces, prin artă, la un mod de gândire, o perspectivă, o viziune, o sensibilitate, o paletă expresivă care aparțin nu unui bărbat, ca mine, ci unei femei echivalează cu o lărgire semnificativă a propriului meu filtru de reprezentare. Spre finele spectacolului au fost și niște asumări voit-feministe, dar, în afară de acestea, feminin a fost Secundar, cu totul, inclusiv cu personajele masculine, prin atenția și răbdarea cu care au fost construite scenele, prin "metodica" explorării interioare, desfolierea lentă a straturilor de personalitate, prin nuanțarea continuă a unei așa-zise omogenități individuale. Privirea feminină a "desfăcut" personajele în straturile din care ele se compuneau și a explorat atât individualitatea, cât și grupul cu o răbdare analitică neobișnuită pe o scenă de teatru. În fine, așa cum actorii au jucat actori, regizoarea a încredințat și rolul regizoral unei femei (Ada Galeș a jucat-o pe Sofia), proiectând semnătura feminină și asupra spectacolului Secundar, și asupra spectacolului cu medici și asistente jucat pe scenă, în teatrul din teatru. Astfel, și teatrul 1, și teatrul 2 au avut o perspectivă feminină, spre dubla mea încântare de spectator bărbat - și, simetric, întru enervarea misoginului dâmbovițean plecat la pauza unui asemenea spectacol.
Actorii în rol de actori. Cosmina Olariu și Emilian Oprea. Burnout.
O legendă urbană care tot circulă prin lumea noastră culturală e că teatrul românesc a avut o vârstă de aur, o epocă de aur, o generație de aur, prin comparație cu care prezentul se înfățișează ca meschin, inferior, decăzut. Trecutul ne-a fost mare, prezentul e bicisnic - și în teatru, și în film, și în literatură, peste tot. Din păcate pentru acești comentatori care trăiesc din amintiri frumoase și par complet defazați de teatrul românesc contemporan, Secundar a oferit - ca și alte spectacole de la TNB pe care le-am văzut în stagiunile anterioare - un veritabil regal dramatic al unor actrițe și actori mai tineri, în deplină maturitate artistică. Și aici au fost grade, dar de vârstă și încadrare generaționistă, unii actori făcând parte din generația mea, a "decrețeilor" (Vladimir, interpretat de Mihai Călin, Olga, jucată de Diana Dumbravă), alții fiind din generația intermediară (István Téglás în rolul lui Victor, Ada Galeș jucând-o cum spuneam pe Sofia, regizoarea, Emilian Oprea pe Mircea, Crina Semciuc pe Marina, Alexandru Potocean pe Toma), iar eroina non-eroică și anti-eroică, actrița a cărei dramă a "tractat" întregul Secundar, Marta, a fost interpretată de tânăra Cosmina Olariu.
La un moment dat am asistat și la o dispută generaționistă între Olga și Marta, prima având traumele celor care au dat la Facultate înainte de Revoluție, cealaltă, traumele specifice copiilor noștri, născuți și formați după 1989 - însă aparte de aceste intrări în rol, în "pielea" personajului (tot actor) care are experiențele comune generației sale, de remarcat jocul extraordinar al tuturor actorilor din Secundar, finețea și profunzimea interpretării lor pe o partitură dramatică atât de dificilă. Chiar și atunci când rolul a echivalat cu o voce (Marius Bodochi - vocea Inspectorului, Alexandra Badea - vocea Terapeutei), interpretarea a fost la înălțime, Bodochi de exemplu jucând cu modulații insinuant-abuzive ancheta un pic cam obsedată de amănuntele private, intime ale vieții celui anchetat.
Dacă e totuși să fac o mențiune specială, în această galerie de actori și actrițe de vârf de la TNB și din teatrul românesc contemporan, i-aș alege din Secundar pe Cosmina Olariu, cu un tur de forță într-un rol atât de complex și complicat, și pe Emilian Oprea, la care anxietatea profundă, depresia, vulnerabilitatea, procesul de conștiință, remușcările, stresul, sindromul de Burnout au fost interpretate excepțional, ca într-o lecție deschisă de teatru nu numai social și politic, ci și psihologic și moral.
Fiindcă totul era prea autentic, intens și profund, spectacolul... și-a stricat în bună măsură propriul final, actorii și actrițele începând să cânte o melodie a regretatei Laura Stoica, iar publicul fiind invitat să se legene cu telefoanele cu lanternele aprinse. Happy-end-urile mi se par în general dubioase, dar în Secundar finalul acesta "interactiv" mi-a zgâriat literalmente retina și auzul. Un sfârșit mai potrivit ar fi fost poate cel anterior, eliberator, al unei scene de dans grotesc-fellinian, care s-ar fi "aliniat" cu alte referințe cinematografice din cuprinsul spectacolului, la Visconti, Antonioni, David Lynch.
Minus această obiecție critică, Secundar este un spectacol, repet, memorabil, care confirmă eclatant atât valoarea regizoarei, cât și pe a actorilor jucând actori jucând medici tratând pacienți, pe atâtea paliere ale unui teatru în care regăsim, la scara de 1/1, viețile noastre.
(Foto: Constantin Șimon / Adi Bulboacă / Florin Ghioca)