Don Quijote de la Teatrul Act, o reinterpretare a operei lui Cervantes în regia lui Alexandru Dabija (cu asistența lui Ionuț Moldoveanu) după o dramatizare de James Fenton ne invită să participăm la deziluzionarea bătrânului care se visa cavaler, să ne amuzăm de demența sa evidentă fără a-l judeca sau condamna. În sala teatrului de pe Calea Victoriei publicul "încolțește" actorii și savurează jocul lor metaironic. Spectatorul ia loc printre cei din casa lui Alonso Quijano, conștientizează împreună cu ei boala acestuia, dar nu poate interveni în nici un fel decât încurajându-l (pentru amuzamentul propriu, bineînțeles) să își urmeze marele vis de a deveni cavaler cu acte în regulă. Deși opera originală are o dimensiune tragică incontestabilă, Don Quijote de la Act ridiculizează în cel mai firesc mod personajul hispanic și abolește aproape orice urmă de regret sau milă pe care am putea să i le asociem bătrânului diliu.
Suita de costume în stilul secolului al XVII-lea (realizată de Maria Miu) consolidează atmosfera epocii, și bineînțeles stârnește amuzamentul spectatorului modern. Protagonistul nu pornește nicăieri fără coif sau platoșă, cum altfel ar putea înfrunta morile de vânt?
Don Marcel Iureș joacă personajul literar îmbrățișând total iluzia bezmetică a cavalerismului, iar Dan Rădulescu colaborează la întreaga sminteală în rolul credinciosului scutier Sancho Panza. Acest duo încântător de actori îmbracă raportul Quijote-Panza într-o căldură înduioșătoare. Cei doi se remarcă printr-o compatibilitate pe măsură: doi prieteni cu capul în nori, dar fiecare în felul său.
Oana Predescu și Ruxandra Maniu semnează rolurile feminine din spectacol: sluga și nepoata, călugărițele benedictine și alte femei ce îi ies în cale lui Don Quijote și nu au de ales decât să participe la jocul lui. Ruxandra Maniu e întruchiparea Dulcineei Del Toboso, seducătoare în ochii nebunului, o femeie de rând caraghioasă pentru ceilalți. Oana Predescu este full time (dar mai mult din culise) soția lui Sancho Panza, Teresa, care îl critică pe scutier pentru lenevia sa și pentru speranțele derizorii de a ajunge vreodată să guverneze vreun petic de pământ. Când Sancho se visează guvernator, Teresa strigă furioasă de undeva din spate: Sancho!... Și copiii? Privirile viclene și ispititoare ale actrițelor sunt greu de înfruntat, iar obrăznicia e uneori mai puternică decât cavaleria.
Iosif Paștina în decorul romanesc este un actor multifuncțional, și preot, și bărbier ambulant, student, tâlhar (și lista continuă), dar în majoritatea instanțelor rămâne confidentul lui Don Quijote. Acordul dintre slugă, nepoată și preot, cei mai apropiați oameni ai lui Quijote, îl menține pe bătrân în viață, dar în continuare... nebun. Ionuț Moldoveanu îi testează răbdarea lui Sancho Panza când acesta se află în postura de lider, premeditând renunțarea la putere a acestuia, un reality-check pentru personajul care se infectase cu fantezismul stăpânului său.
Ceea ce reușește Alexandru Dabija încapsulând mărețul roman în sala restrânsă a Teatrului Act este aproape oximoronic, spațiul devine nelimitat, iar universul imaginar este într-o expansiune necontenită. Nu trebuie să ai în față inamicii cu care luptă Don Quijote pentru a-i vedea. Reprezentările fanteziei personajului se extind și creează un mental colectiv la care au acces toți spectatorii. Astfel, luăm parte la nebunia cavalerului fără să ne dăm seama. Ajungem să credem în personaj, iar momentul în care acesta renunță la mult râvnita carieră lasă o urmă de gust amar, cea mai amară realitate pentru un cititor împătimit de povești.
Lupta cu "demonii" închipuiți ai lui Don Quijote de la Act nu se deosebește cu nimic de o luptă reală, indiferent de caracterul fictiv al opozanților săi. Curajul, vitejia și consacrarea bătrânului sunt reale, și nu îl face asta oare un cavaler pe cât se poate de real?
(foto: Alex Iureș)