Un spectacol gândit în tradiția teatrului popular, cu multe elemente bufe, care este o invitație la reflecție. Pentru că pentru Alexandru Dabija râsul nu este niciodată ceva per se, ci o precondiție de disponibilizare spre libertate care la rândul ei îndeamnă să ne întrebăm: Cine suntem? Cum ne definim în raport cu viața, cu idealurile, cu singurătatea? Care ne sunt alegerile? Și încotro ne îndreptăm?
Alexandru Dabija este un regizor de anvergură, ale cărui căutări artistice sunt tot atâtea șanse de revelație pentru spectatori. Ceea nu încetează să uimească este prospețimea neobosită cu care se apropie de fiecare nou text dramatic, și cum acest thaumazein nu se tocește în pofida deceniilor de lucru. Dimpotrivă. Și dincolo de prospețime și bucurie se simte migala. Faptul că textul dramatic nu este pretext. Am citit ulterior că repetițiile au durat șase luni. Nu pe repede înainte, cum se fac, din păcate, azi toate spectacolele în cel mult două-maximum trei luni de la prima lectură.
O nebunie lucidă
Spectacolul are la bază dramatizarea lui James Fenton care a fost montată în premieră la Swan Theatre, Stratford-upon-Avon, cu Royal Shakespeare Company, în martie 2016. Un text cu multe personaje și songuri. Varianta de la Teatrul Act păstrează ritmul, anvergura cu doar șase actori.
Spectacolul începe cu o scena în care preotul, ocazional și bărbier-felcer din la Mancha, îl tunde pe Don Quijote. E momentul declanșator. Cercetându-se în luciul unei tave, zărindu-și chipul cazanier, îmbătrânit în răsfrângerea unui obiect în esență atât de banal, Don Quijote hotărăște să se oglindească în reflecția eroicului, ca remediu dătător de sens împotriva zilelor terne, plate, și a bătrâneții. Vrea să își zărească oricât de efemer, chipul ideal. Opune aspirația degradării, chiar cu prețul hilarului, al nebuniei, căci oglinda lui se deformează în privirile celor din jur. Iar spectacolul este chiar această a doua reflecție a lui Don Quijote într-o altă oglindă, străină celorlalți.
Cavalerul Tristei Figuri va pleca în căutare de fapte vitejești demne de un hidalgo, până când îl va întâlni pe Cavalerul Albei Figuri care îi spune: Destul. Dacă te înving, poți să te întorci acasă. Pentru că în fapt nu există gesturi inutile; ele rămân ca intenție. Astfel, Don Quijote se întoarce să moară liniștit în La Mancha, aspirația salvându-l la capătul unei vieți trăite sub semnul derizoriului.
Don Quijote-ul propus e o ființă introvertită, un intelectual, blând, conștient de propria-i neputință pe care o desfide cu un elan relativ, modest, dar lucid, fără să aibă nimic fanfaron. Marcel Iureș interpretează cu remarcabilă finețe, cu măiestrie granița fină dintre iluzie și ideal a personajului său, păstrându-l mai aproape de sfera idealului. El îi induce rolului și spiritul lui Geras, al bătrâneții (onorate ca Senectus în tradiția romană, aflată în opoziție cu Juventas, tinerețea). Un joc excelent dozat al decrepitudinii, al oboselii cauzate de uzură. Vedem pe scenă un Don Quijote scăpătat, a cărui viață măruntă de boiernaș de provincie a trecut pe neobservate, cu multe lecturi cavalerești, el fiind măcinat nu de boala nebuniei - care este în mare parte auto-indusă; marea artă este "să-ți pierzi mințile fără motiv, spune el în piesă, să ai un mic sentiment de revoltă împotriva prozaismului lumii"- , ci de cea a... bătrâneții surprinse în reflexia unei tave. ("Bătrânețea însăși e o boală", cum spunea personajul Demipho al lui Terențiu.)
Donquijotescul participării
Dramatizarea lui Fenton (traducere: George State) are multe songuri. Regizorul optează pentru montarea textului fără cântece, transformându-le în rostiri poetice și prin asta, voit sau nu, el răstoarnă o convenție teatrală clasică, deschizând spectacolul spre alte orizonturi de interpretare. După cum bine se știe, în teatrul elisabetan doar nobilii vorbeau în versuri, iar oamenii simpli din popor în proză. Or, aici lucrurile se inversează: Sancho Panza recită și versuri de un mare lirism (Fenton este înainte de toate poet) iar ceilalți vorbesc în proză.
Ce mi se pare semnificativ spectacologic este felul în care întâmplările devin secundare în piesă, accentul căzând neîncetat pe atitudinea personajelor față de evenimente. E un fel de liniște, de netulburare profundă a lui Don Quijote, aparent prins în vârtejul propriei nebunii, încredințat că ceea ce face este just dintr-un punct de vedere care nouă ne scapă, dacă îl privim prin oglinda celorlalte personaje, dar care își are propria rațiune dacă o vedem dintr-un punct de vedere (oglindire) superior, ideatic. Astfel, regizorul Dabija îl aliniază pe Don Quijote marilor figuri ale absurdului, și el devine contemporan cu noi. Pentru că ceea ce caută el este de fapt un sens, o direcție călăuzitoare, un vector superior în mizeria cotidianului - N-avem nicio șansă. Atunci ce mai așteptăm? La atac!, e atitudinea sa. Desfide, înfruntă și prin asta își împlinește o nevoie lăuntrică.
În Don Quijote de la Teatrul Act totul este distilat în cea mai pură esență, într-un ritm construit cu precizie, când lent, când precipitat. Fiecare gest, oricât de mic, are consistență. Un teatru dens, articulat într-un spațiu gol, care impune această esențializare - Rosinante și măgarul sunt un scaun și un scăunel - prezența publicului devenind act participativ, ca în teatrul elisabetan. Când Don Quijote iese din sală la atac, noi îl urmăm și vedem cu ochii minții scena care are loc altundeva. În afara câmpului nostru vizual. Poate că soluția a fost inspirată și de considerente practice (spațiu restrâns, actori puțini), dar în fapt este vorba de mult mai mult - de o subtilitate regizorală. Pentru că, invitând publicul să îl urmeze pe Don Quijote, să ducă scena mai departe în imaginație, paradoxal fiecare spectator în parte devine în esență donquijotesc. Îl urmăm pe protagonist dincolo de spațiul restrâns al sălii și vedem ce numai el vede. Iată, ăsta e procedeul, lasă de înțeles regizorul.
Dan Rădulescu interpretează un Sancho Panza hâtru, necaricaturizat, motivat să i se alăture cavalerului ca scutier mai mult ca să scape de tirania de familie, decât din dorința de deveni bogat - e interesant cum regizorul umanizează cele două personaje și caricaturizează în schimb comicul de situație. Servitorul începe și încheie povestea într-un riguros echilibru, cu versuri, în ambele scene fiind de fapt secundar, chiar dacă atenția cade pe el - la început, la scena tunsului, apoi Sancho Panza mătură recitând, în final asistăm la sfârșitul lui Don Quijote. "Prea lung" îi spune Don Quijote aflat pe patul de moarte. Cu o irepresibilă ironie. Prea lung poemul, când e atât de scurtă viața.
Marcel Iureș este magistral în rolul lui Don Quijote. Privindu-l ai impresia că rolul a fost scris anume pentru el. Iosif Paștina, aflat la a doua colaborare cu regizorul, după Bădăranii de la Nottara are o paletă largă de joc, el interpretând multiple roluri, la fel ca actrițele Oana Predescu și Ruxandra Maniu. Este admirabil felul în care aceștia intră și ies din personaje, situându-se mereu în proximitatea comicului spumos, cu tușe îngroșate pe alocuri. Întreaga echipă este aleasă pe sprânceană, actorii dând măsura talentului cu care ne-au obișnuit.
Spectatorul pleacă rămânând să cugete multă vreme asupra remarcii lui Don Quijote: viața este o linie trasată cu cretă de un croitor pe o bucată de postav. Să nu ne luăm prea tare în serios, că totul, între iluzie și ideal, durează o clipită.
Interpretat cu o mare consistență actoricească, filtrat printr-o lectură regizorală gândită într-un registru comic contemplativ, spectacolul Don Quijote de la Teatrul Act este o adevărată bijuterie teatrală.
(foto: Alex Iureș)