Bun, dar nu despre filme vreau să scriu, de fapt, însă mi s-au stârnit amintiri, firești zic eu, ci despre Don Quijote al Teatrului Act, al lui Dabija și al lui Marcel Iureș, văzut în FNT35, din octombrie 2025.
Acest personaj, care fascinează și astăzi, i-a venit mănușă lui Marcel Iureș, subliniind cu atât de mult farmec, cu adevărată măiestrie, caracterul său visător, ludic, de etern îndrăgostit, puțin caraghios, cu o tristețe adânc săpată în chipul uscățiv, pe potriva renumelui de Cavaler al tristei figuri.
Alexandru Dabija, în maniera-i personală, creează un univers imaginar simplu, dar nu simplist, în care convenția este evidentă, subliniind perfect imaginarul din mintea personajului Don Quijote. Umorul carnavalesc este cel care dirijează situațiile, creionează personajele, conferind farmec și savoare.
Omul, aflat la vârsta senectuții, alege să-și ia o nouă identitate și un nou nume, acela de Don Quijote, devenind Cavalerul tristei figuri. A citit prea mult despre cavaleri și domnițe, dovadă stând și nenumăratele cărți care îi umplu "încăperea". În mintea lui dorințe și vise țes un adevărat tablou, din care firul realității este lăsat undeva în spatele urzelii, nevăzut, nedorit, ca să nu strice picturalitatea imaginii. Măcar acum să fie și el cavaler, să aibă un cal al lui, să aibă slujitorul lui și o domniță, pe care s-o cucerească prin vitejia și iscusința sa (iată, are o doză de realism, mică, ce-i drept, deoarece nu caută să cucerească prin aspectul fizic; e totuși conștient de condiția sa), o domniță dulce și suavă ca o garofiță.
În ciuda îngrijorărilor tuturor celor care îl cunosc, Don Quijote pornește în aventură. Are o spadă, găsește și o armură potrivită, cam grea pentru bătrânele-i oase, un coif de cavaler, care va fi înlocuit ulterior cu o mult mai prețioasă "pălărie de aur", se va găsi și o lance cu care să străpungă piepturile inamice. Ce îi lipsește: slujitorul și calul. E atât de pătruns de dorința de aventură, atât de nerăbdător să cucerească domnița mult râvnită, să i se ducă faima de cavaler, încât reușește să inoculeze aceste dorințe, cu vorbe meșteșugite, și în mintea mai tânărului Sancho Panza, un om simplu după vorbă, după port, care, într-o anumită măsură, era, la rându-i, dornic de aventură, de prestigiu, avere și, mai ales, de escapadă de la domiciliul conjugal (nevastă, urâtă și cam dură, copii, deci probleme). Și de aici jocul începe, se dă frâu liber imaginației. Nu avem cal? Ba avem cal: un scaun e perfect și îl poți încăleca, e ascultător. Și Sancho va avea, nu patrupedul, ci trepiedul său (un trepied are stabilitate, se știe), pe potriva "rangului": un scăunel cioplit, care nu poate fi cal, așa că va fi măgar.
Faptul că povestea are loc undeva, cândva, dar fără a îngrădi imaginația (povestea este valabilă în oricare timp, de ieri și de azi, de oriunde), este sugerată prin costumele personajelor, realizate cu mare atenție la detalii de Maria Miu. Ele sunt singurele care te poartă în timp, într-un anume timp, și chiar într-un loc anume.
Călătoria, în care suntem toți invitați, este acea călătorie necesară, la care a râvnit toată viața, dar nu a avut curajul, nebunia de a și-o oferi. Don Quijote are nevoie de această călătorie în lumea plină de fantasme și iluzii, obosit de viața searbădă, sătul de realitatea înconjurătoare, dar prea plin de povești. Oglindirea sa într-o tavă metalică este evident una care nu doar că deformează chipul, ci și tulbură. Dar ceea ce contează este cum vrea să se vadă în acea tulburare. Toți îi țin parcă isonul, întruchipând, rând pe rând, diverse personaje, unul mai hilar ca celălalt: slugi, domnițe, măicuțe, vagabonzi sau cavaleri, niște bufoni, care construiesc, alături de marele arhitect, lumea de poveste. Scenele care se conturează prin puterea cuvântului și a imaginației te fac să zâmbești, uneori chiar să râzi, dar aduc și melancolia. E hilar să vezi măicuțele care sugerează autoflagelarea și privirea lui Don Quijote urmărindu-le, cu durere, mișcările, e amuzant să îl vezi pe tristul cavaler cum se aruncă să distrugă uriașul-moară de vânt, gemând dincolo de scenă, de oboseală și durere, râzi când vezi tânăra slujnică cu ciumăfaia de păr sugerată sub axilă..., dar când privești chipul ostenit de atâta iluzie, trupul doborât de decrepitudine, te întristează, te doare și înțelegi apusul unui OM.
Scena Teatrului Act este atât de suficientă, în simplitatea ei, pentru a reda fantasmele unui bărbat aflat la vârsta senectuții. Ușile de intrare ale publicului în spațiu devin inamici pentru vajnicul cavaler și se luptă cu ele la propriu. În rest, e doar imaginația tuturor: a protagonistului, care o suscită prin fantasmele sale, a celorlalte personaje care secondează fiecare acțiune, a publicului. Chiar și Dulcineea mult râvnită este, în acest spectacol, doar rodul imaginației.
Și scena propriu-zisă trebuie să fie pregătită, de început, dar și de final: se mătură la începutul spectacolului, ca și cum personajele ne spun nouă, spectatorilor, că aici se va întâmpla ceva, trebuie să fie curat; dar și la final, ca să "curețe" nebunia, fantasma, dar și să sublinieze, într-un mod simbolic, rolul lor de slujitori ai teatrului, printr-un atât de simplu gest.
Acest spectacol, așa cum a fost gândit de Alexandru Dabija, cum sunt, de altfel, mai toate spectacolele sale, subliniază teatrul în esența sa, punând accent pe text și interpretare, fără accesorii, fără tehnologie (îmi amintesc de gala HOP coordonată de Sandu Dabija și Leta Popescu, în care încercau împrietenirea cu tehnologia, spunând că e bine că o avem, nu o mai putem anula, dar teatrul trebuie să rămână teatru). Actorul este unic, le-a spus el atunci tinerilor actori, și am văzut și aici unicitatea fiecărui actor pe scenă. Fiecare și-a dovedit talentul și capacitatea interpretativă, fie că au avut un rol sau mai multe de interpretat: Dan Rădulescu, interpretându-l pe Sancho Panza, are o simplitate pe măsura personajului pe care l-a luat în stăpânire, secondându-l, cu naturalețe și sinceritate în interpretare, pe "stăpânul său", construind cu migală eșafodajul unui alt visător, Ruxandra Maniu - amuzantă, plină de energie, trecând de la slujnică la măicuță, din nou o slujnică, la domniță, cu o mimică a feței, uneori ușor exagerată, dar întocmai pentru a sublinia absurditatea situației propriului personaj, dar și a personajului din fața sa, Oana Predescu - versatilă, grațioasă, jucăușă și amuzantă, preluând cu aplomb și cu inteligență multiple personaje (nepoata glacială a lui Don Quijote, nevasta bărbătoasă a lui Sancho, măicuță, domniță, vrăjitoare), Iosif Paștina, cu alura sa subțiratică, cu chipul de nevinovat, cu gesturi largi, declamatorii, joacă și se joacă, precum un copil, stârnind haz, provocând zâmbete. Cât despre Marcel Iureș - cuvintele sunt de prisos, este MAESTRUL, centrul de la care pleacă și la care se întoarce povestea, modelul în jurul căruia se țese acea esență teatrală, subliniată de regizor.
Don Quijote este acel spectacol de referință pentru ce înseamnă teatru - pur și simplu, pe care e necesar nu doar să-l vezi, ci să-l revezi, ca să descoperi noi și noi valențe interpretative, ca să aprofundezi textul și mesajul acestuia, ca să te lași sedus.
(foto: Maria Ștefănescu)