Spectacolul The Wanderer / Rătăcitorul, cu motto-ul "Not all those who wander are lost" (Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți), a avut ca autor și regizor pe pianistul englez David Gray.
Celebrul actor Marcel Iureș a fost gazda recitalului pianistic.
Seara muzicală a avut ca protagoniști, muzicieni tineri, dintre care, pe unii am avut ocazia să îi ascult în manifestări din cadrul proiectului Moștenitorii României Muzicale (Radio România Muzical și Rotary Club Pipera). După recital au urmat câteva discuții ale interpreților cu publicul.
Mereu, de-a lungul vremurilor, a existat o tendință de a echilibra tradiția cu inovația. Lumea merge înainte, precum timpul, însă fără a pierde reperele valoroase din trecut. Două itinerarii par a fi de actualitate în strategia repertorială contemporană: unul ar fi acela de a asocia recitalul cu o tematică - un programatism managerial, și altul, de a moderniza recitalul, cu ajutorul tehnologiei, prin sincretismul artelor (îmbinarea diferitelor forme de artă într-un mod armonios și creativ, pentru a crea o experiență complexă, unică; o idee nu tocmai recentă). De pildă, Muzeul de Artă Nouă Imersivă - MINA, din București a prezentat deja spectacole, în care, câțiva interpreți instrumentiști ofereau publicului lucrări, mai mult sau mai puțin cunoscute, într-o sală, pe pereții și podeaua căreia erau proiectate imagini sugestive în mișcare și, iar simultan, anumite arome erau eliberate în aer (L'heure bleu). În ceea ce privește tematica: de pildă, la Muzeul Hărților și Cărților Vechi din București, diferite formații instrumentale și soliști vocali interpretau lucrări, având o legătură cu ideile prezentate de un muzeograf (Cartografii sonore, Muzica și navigația, Conversații despre timp); tot astfel, Scrisoare de dragoste - o confesiune muzicală - la Biserica Anglicană din București, Bach - colegul de birou (The villa - Casa Bolintineanu) și lista ar putea continua cu manifestări din cadrul Festivalului SoNoRo și nu numai. Ideea de a apropia publicul tânăr de muzica din Turnul de fildeș (muzica clasică) este lăudabilă. Cred că totul trebuie realizat însă, fără extravaganțe, ce pot produce la o desensibilizare, o scăderea a pragului de audibilitate sau la kitsch. Auditoriul specific sălii de concert are capacitatea de a distinge nuanțe de intensitate fine și timbruri diferite, iar asaltul decibelilor îl va îndepărta, fiindcă dacă ar dori așa ceva, s-ar duce pe un stadion, la concerte de un alt gen de muzică.
Recitalul de la Teatrul ACT a debutat cu Après une lecture du Dante: Fantasia quasi Sonata ("După o lectură a lui Dante: Fantasia quasi Sonata"), interpretată de pianistul Florian Mitrea [3], dovedind o profunzime a excavării sensurilor muzicale și a structurării mature a lucrării. Cunoscută și sub numele de Sonata lui Dante, scrisă în 1849 de compozitorul maghiar Franz Liszt. Având o singură mișcare, Sonata face parte din cel de-al doilea volum al Années de pèlerinage (Anii de pelerinaj), fiind o lucrare programatică [4], inspirată de poemul lui Victor Hugo, Après une lecture de Dante (1836). Astfel, asocierea cu tema The Wanderer este pertinentă.
Ascultam ideea muzicală cromatică din prima secțiune, uzând de triton, cvarta mărită - diabolus in musica. Aceasta simbolizează plânsul sufletelor în iad. Lăsați afară orice speranță, voi cei ce intrați...sunt, cuvintele scrise deasupra porților Infernului [5].
Pianistul Florian Mitrea cânta cu o mare forță de transmitere a tensiunii. Artistul a înțeles deplin faptul că Franz Liszt a tratat pianul ca pe un instrument cu rezonanțe orchestrale. Pulsație ritmică, dinamică viguroasă, cu atribute percutante, toate colorau discursul muzical.
Frumos au fost evidențiate transformările tematice ale primei idei muzicale, precum cea de a treia, unde apare un pasaj complicat și strălucitor - più tosto ritenuto e rubato quasi improvisato (minutul 8:14):
Mersul melodic era clar evidențiat. Citisem cândva despre paradoxul tritonului (o iluzie auditivă în care o pereche de tonuri Shepard redate secvențial, separate de un interval de cvartă mărită, este auzită ca ascendentă de unii oameni și ca descendentă de alții). Făceam involuntar, o asociere cu scara Sfântului. Ioan Scărarul (Scara Dumnezeiescului urcuș).
Câtă muncă, investește un instrumentist spre a sui asimptotic spre perfecțiune! De câte ori recade și începe iarăși ascensiunea (dar nu ca Sisif, cel ce a fost supus în Infern la o caznă perpetuă, fiind sortit să urce un deal împingând veșnic o stâncă uriașă, care odată ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale și cazna era reluată), ci ca un purtător de raze primite din lectura unor mari gânditori ai lumii. Iar din stilul interpretativ al pianistului Florian Mitrea răzbate cultura, ca hrană de zi cu zi. Într-un interviu, el afirma că: "cea mai importantă și mai grea călătorie este (...) cea interioară, cea cu și înspre tine însuți. Este călătoria în care nu poți să iei pe nimeni cu tine, este voiajul fără de care trăiești fad și la viteză medie, este excursia pentru care ai nevoie de enorm de multă răbdare, dar și cea de la care vei primi cele mai mari satisfacții" [6].
A doua idee muzicală din Fantasia quasi Sonata este un coral de beatificare, care reprezintă bucuria celor din Ceruri. Tema secundă (modală) o întruchipează pe Beatrice (ghidul din ultima carte-Paradisul-a poemului La Divina Commedia). Muzical, ea este intercalată în zone cromatice, sugerând aparițiile personajului în iad. Auzeam momente de bitonalism. Piesa s-a încheiat cu o secțiune în care dominau octavele în mers cromatic rapid, ce păreau să se împartă în trei teme distincte, reflectând cele trei fețe ale lui Satan, din Infernul lui Dante. Însă cadența neobișnuită de închidere, o variantă a cadenței plagale, sugera un final fericit - un Amin (așa să fie).
Am ascultat apoi, pe pianistul Luca Rusu, interpretând, Șase piese pentru pian, op. 118 de Johannes Brahms.
Compuse în anul 1893, ele au fost dedicate Clarei Schumann: 1. Intermezzo. Allegro non assai, ma molto appassionato; 2. Intermezzo. Andante teneramente; 3. Ballade. Allegro energico; 4. Intermezzo. Allegretto un poco agitato; 5. Romanze. Andante; 6.Intermezzo. Andante, largo e mesto.
Delicat și frumos frazat a sunat cel de al doilea Intermezzo.
Pianistul Luca Rusu a surprins caracterul introspectiv al acestor miniaturi lirice, în contrast cu alte lucrări de virtuozitate ale compozitorului romantic german. Priveam degetele pianistului, care se furișau pe clapele pianului, precum tentaculele unei caracatițe. O agogică romantică, având acele împingeri cu energie înainte (salt intervalic ascendent de secundă, urmat de altul extins la sextă), pentru ca mai apoi, un calando să liniștească fraza muzicală. Melodia anacruzică, inițial plăpândă, se revigora prin formule ritmice punctate, cântate cu mult rafinament. Reușite erau și momentele în care modulațiile enarmonice schimbau timbrul. În Romanze, expresia căpăta nuanțe sentimentale de cântec tânguios. Apoi, atmosfera se schimba în secțiunea Allegretto grazioso. Se auzea ca un clipocit zglobiu; apogiaturi duble anterioare și triluri întretăiau șerpuirea melodică, uneori repezită de decimolete în șaisprezecimi. Tema inițială revenea cu un aer triumfal. Ultimul Intermezzo se desfășura misterios, melodia cantonându-se uneori în registrul grav, scriitura mă conducea cu gândul la arpegii de harpă. Spre final, armonia stufoasă crea impresia de muzică simfonică. Mersul în octave paralele în zona contraoctavei pianului arunca o umbră cu o tentă de anxietate.
Interesantă și regia, cu efectul de fum colorat, ce apărea în spatele pianului.
A urmat Mephisto-Wals nr. 1, S. 514 de Franz Liszt, în interpretarea pianistei Daria Tudor.
Faust a fost o prezență omniprezentă în lumea romantică a unor compozitori precum Hector Berlioz, Charles Gounod și, mai ales, Franz Liszt. Titlul original al Valsului Mephisto nr. 1 este Der Tanz in der Dorfschenke (Dansul din sat). Lucrarea a fost compusă între anii 1856 și 1861, fiind dedicată lui Carl Tausig (elevul preferat de pian al lui Liszt, care a murit la vârsta de 29 de ani). O muzică cu program, după versiunea poetului Nikolaus Lenau. Lucrarea este un exemplu excelent al metodei de compoziție a lui Franz Liszt, prin transformare tematică (cea care face posibilă adaptarea frazelor dramatice și a melodiilor extrem de colorate; este similară cu variațiunea, cu excepția faptului că o temă transformată își continuă propriul drum, nemaifiind doar o replică a temei originale). Compozitorul excela aici și datorită invenției sale pianistice unice.
În Dansul din sat, Mephisto și Faust dau peste un han din sat, unde se petrece o nuntă. Oamenii dansează, iar privirea lui Faust este atrasă de fiica proprietarului. Mephistol, nemulțumit de muzica sătenilor, pune mâna pe o vioară și, vrăjindu-i pe săteni, îi întoarce de la dans spre iubire. Mephisto, luând vioara unui lăutar, o acordează (gest sugerat de repetarea intervalului de cvintă) și apoi cântă un dans sălbatic. După o singură repetare, apărea un intermezzo lent, aducând o temă nouă. Faust încearcă să seducă o femeia și, după ce se învârte într-un dans viforos, valsând ca un nebun, iese din interiorul încăperii, în aer liber. Sunetul unei privighetoare este indiciul pentru ca Mephisto să-i conducă pe toți în pădure. Doi câte doi, țăranii se strecoară în pădure, și 'se scufundă în oceanul poftelor'. Muzica este aici cu adevărat demonică, iar când orgia se terminase, stelele încă străluceau pe cer și o privighetoare cânta. Muzica curgea din ce în ce mai incitant, spre un punct culminant, un climax fiziologic transpus în muzică. Faust petrecuse o noapte pasională.
Lucrarea a făcut parte din repertoriul marilor pianiști, dintre care amintim pe: Lazar Berman. Daniil, Trifinov, Khatia Buniatishvili, Arthur Rubinstein, Nikolai Lugansky, Claudio Arrau, Vladimir Horowitz Sviatoslav Richter, Vladimir Ashkenazy, Denis Matsuev, Boris Berezovsky, Van Cliburn, și György Cziffra.
Într-un interviu, Daria Tudor afirmase: "Cred că cea mai aventuroasă călătorie este cea pe care o trăiesc acum, pentru că n-am idee să văd spun cum va merge mai departe. Iar în bagajul meu îmi doresc curaj și bucurie. Aș vrea să pot împărtăși asta oamenilor în fiecare secundă."
În seara de muzică de la Teatrul ACT am ascultat o pianistă foarte ambițioasă, stăpână pe o partitură extrem de dificilă, rezolvată tehnic printr-o agilitate deosebită a mâinilor, prin coordonare cerebrală, precum și datorită unei mari viteze de gândire anticipativă. Efortul fizic uriaș se materializa prin acorduri marcate, având intensități de arhifortissimo. Observam cum trilurile Dariei erau antamate printr-un gest fin (o simulare din degete, fulgerătoare, fără atingerea clapelor). Auzeam un Glissando ascendent spectaculos. Prin efectul de marcatissimo, pianista încărca răpăitul acordic cu o tensiune uriașă. Totul duduia temperamental.
Secțiunea mai liniștită, Un poco meno mosso (ma poco) espressivo amoroso, a fost dominată de efuziuni romantice, cu valuri dinamice și o agogică flexibilă, melodia coborând într-un registru grav, 'umbros'. Octavele armonice se închegau prin formule ritmice contratimpate. Muzica din Presto-ul ce urma, aducea o înviorare scurtă, prin ornamentele mascate (mordente). Cât de senzual suna fragmentul Allegretto e rubato, plin de grație! Fascinant a fost mai apoi, acel pasaj celebru în staccatissimo, leggiero molto, cu salturi intervalice imense, de o dificultate transcendentală, pe care Daria l-a executat cu brio.
Valurile sonore în treizecidoimi apăreau pe întreaga tastatură a pianului, ca niște focuri de artificii. După un smorzando, fin executat, a urmat o Codă sarcastică.
Aplauzele și ovațiile publicului s-au auzit minute în șir.
Recitalul s-a încheiat cu Totentanz pentru pian (Dansul morții), S. 525 de Franz Liszt (aranjament de soundscape electronic), interpretat de pianistul englez David Gray, cel care a semnat și regia spectacolului.
Totentanz (Dansul morții), compus în 1838, este un set de variațiuni pentru pian și orchestră, care parafrazează tema gregoriană Dies Irae (Ziua Mâniei), la care se adaugă elemente din liturghia pentru morți. Lucrarea a fost interpretată pentru prima dată la Haga, la 15 aprilie 1865, de către studentul lui Liszt, Hans von Bülow, căruia îi este dedicată lucrarea.
Pentru a se documenta, Franz Liszt a frecventat spitalele, cazinourile de jocuri de noroc și azilurile pariziene, la începutul anilor 1830, și chiar a coborât în temnițele închisorilor pentru a-i vedea pe cei condamnați la moarte, a văzut spânzurări. Într-adevăr, muzica lui Liszt evocă scheletele dezgolite (precum cele ale gravurilor în lemn ale lui Holbein) care se învârt, precum într-un eseu hedonist, paradoxal, reflectând desfătarea prin moarte. Și acest lucru pentru că frumusețea voluptuoasă ori bătrânul ofilit, negustorul bogat sau bietul cerșetor - toți mor în cele din urmă.
Muzica din Totentanz conține pasaje cu sonorități medievale dotate cu un contrapunct canonic. Însă cel mai inovator aspect al partiturii lui Franz Liszt, este natura șocant de percutantă a acestei muzici. În secțiunile de tip toccata, notele repetate ale pianistului bat cu intensitate diabolică. Fiecare dintre cele șase variațiuni (a cincea amintește de secțiunea centrală a Sonatei Dante) "dezvăluie un personaj nou - omul serios, tânărul zburător, scepticul disprețuitor, călugărul care se roagă, soldatul îndrăzneț, fecioara tandră, copilul jucăuș".[7]
În recitalul de la Teatrul ACT, Totentanz, regizat și interpretat de David Gray, se auzea mai întâi tema Dies irae dintr-un difuzor, în timp ce, vizual, percepeam flash-uri luminoase ca de fulger (la picioarele pianistului erau niște butoane). Apoi, intra pianul, cu efect bubuitor (acorduri pesante, marcato, accentuate). Pornea un dialog între sunetele pianului și cele înregistrate. Fumul colorat și bine luminat se ivea și el. Toate variațiunile, extrem de solicitante, erau interpretate cu convingere și cu un mare efort fizic, dar și mental. Macabrul predomina: pasaje în martellato, cu sublinieri rinforzanfo se rostogoleau.
Ceea ce pianistul David Gray a reușit prin interpretarea sa a fost să creeze o reprezentare simplă a întunericului și a luminii, alternând cu o mulțime de zone gri, toate întrețesute cu măiestrie. O versiune plină de delicatețe, dar uneori cu furie explozivă. Surprinzătoare interpretarea sa meticuloasă și sensibilă. Variațiunea nr. 5, Fugato, a fost atacată cu precizie și claritate. Ultimele pagini erau palpitante. Îți dădeau senzația că tocmai ai fost aruncat în groapa fără fund a iadului veșnic.
Auditoriul de la sala Teatrului ACT a aplaudat intens pe toți cei patru interpreți ai serii.
După recital, încercam să-mi strunesc gândul, printr-o comparație stranie: mi se părea că ascultasem o VIOARĂ, și nu patru pianiști. Da, metaforic vorbind, o vioară, una cu patru corzi, fiecare având alt timbru, dar toate așezate pe un singur căluș, transmițând vibrația unei cutii de rezonanță unice. Cei patru interpreți aveau o personalitate puternic individualizată. Toți au cântat pe același instrument (un pian foarte calitativ, marca Steiway & Sons - cu capacul demontat),
și mai presus de toate, au rezonat perfect cu muzica interpretată din suflet, făcându-i pe auditori să simtă o bucurie rară.
Așa cum apărea în programul de sală, "fiecare piesă muzicală ascultată în recital, reprezenta o etapă a unei călătorii inițiatice: de la rătăcirea în tumultul pasiunilor omenești, la confruntarea cu propria umbră și, în cele din urmă, la răscumpărare și mântuire. Din această îndepărtată incursiune, spectatorul iese, într-adevăr, transformat, renăscut, asemenea eroului romantic al marilor compozitori."
NOTE
[1] Hoinar. Odyssey 2025 are ca temă călătoria, în nenumăratele ei ipostaze: călătoria ca formă de educație și formare de caracter, șansă a marilor întâlniri formatoare, călătoria ca o formă de libertate, călătoria ca întrebare fără răspuns, sau călătoria ca imigrație (dezrădăcinarea de țară și drama familiei separate de distanță, dar și șansa cunoașterii unei noi culturi). Călătoria este agentul primordial, declanșatorul conflictului, dar în același timp și răscumpărătorul eroilor (sau poate, după cum vom vedea, nimicitorul lor). Festivalul va fi complementat de seria Hoinar la taifas - întâlniri informale dintre artiștii festivalului și public, provocând la auto-reflecție și o repoziționare față de noi înșine.
[2] "Călătoria stă la bazele universului în care trăim. Încă din cele mai străvechi timpuri, omul a călătorit, mai întâi de nevoie, apoi din curiozitate, sfârșind prin a da călătoriei conotații nebănuite - i-a devenit o modalitate de a da răspuns marilor întrebări ale vieții. Cele mai importante călătorii sunt cele interioare, aceasta fiind cheia dominației lui Homo Sapiens - este specia care a reușit să călătorească interior, în vreme ce toate celelalte mișunau doar pe suprafața pământului. Suntem singura specie care spune povești, acele inexplicabile călătorii ale minții, ale interiorului. De ce oare? Ce căutăm în aceste excursii? Nimic altceva, decât pe noi înșine. Avem pur și simplu nevoie de călătorie pentru a ne descoperi și înțelege pe noi înșine. Fără povestea călătoriei, viața devine un șir fad de acțiuni, iar noi ne îndepărtăm din ce în ce mai mult de propria noastră persoană."
festivalulhoinar.ro/festival/
[3] Florian Mitrea a studiat pianul cu Flavia Moldovan și Gabriela Enășescu, apoi cu Royal Academy of Music din Londra și la Academia de pian de la Imola, Bologna, Italia, cu Boris Petrushansky. Este dublu laureat la competițiile internaționale de la Glasgow, Hamamatsu, Shizuoka, Japonia și ARD München, cu premii și în China, Franța, și Marea Britanie. A debutat la Carnegie Hall, în 2018, în urma premiului câștigat la Festivalul de pian din New-York. A fost solist, cântând cu Philharmonia Orchestra din Londra, Royal Scottish National Orchestra și Filarmonica George Enescu. A înregistrat pentru BBC, Radio France Musique, Southwest German Broadcasting Company (SWR) și Radio România Muzical.
[4] Muzica programatică este un tip de muzică instrumentală, care încearcă să redea muzical o narațiune extra-muzicală. Narațiunea în sine ar putea fi oferită publicului fie prin titlul piesei, fie sub formă de note de program, invitând la corelații imaginative cu muzica. De la William Byrd din Renaștere, la Antonio Vivaldi (Anotimpurile), Joseph Haydn (Simfoniile Găina, Ceasornicul, Ursul), Ludwig van Beethoven (Simfonia nr. 6 - Pastorala), Hector Berlioz (Simfonia fantastică), Modest Musorgski (Tablouri dintr-o expoziție), Camille Saint-Saëns (Carnavalul animalelor), Paul Dukas (Ucenicul vrăjitor), Richard Strauss (Till Eulenspiegel), Nikolai Rimsky-Korsakov (Șeherezada), la Serghei Prokofiev (Petrică și lupul) și Gustav Holst (Planetele), mulți compozitori au apelat la substrat programatic.
[5] Divina Comedie de Dante Alighieri povestește călătoria fictivă a autorului în cele trei lumi ale vieții de apoi, unde se proiectează răul și binele lumii terestre,
[6] hoinar-odyssey-calatorie-cu-6-artisti-internationali-care-e-cea-mai-importanta-destinatie-si-ce-punem-in-bagaj-cand-pornim-la-drum/
[7] Richard Pohl: Franz Liszt. Studien und Erinnerungen: Gesammelte Schriften über Musik und Musiker, vol. 2, Leipzig, (1883) Bernhard Schlicke, pag. 402.
*https://en.wikipedia.org/wiki/Dante_Sonata