Lupa regizorului se fixează amuzant pe Mobilă și durere, piesă jucată și în perioada ceaușistă ca debușeu satiric (moralizator, cică!) agreat de cetățenii îndoctrinați sever cu ideologia ridicolă marxistă. Dar neagreat de autorități pentru spiritul incisiv al lui Mazilu, scriitor deseori pus pe lista neagră a nealiniaților regimului. Cum să accepte oficialitățile timpului că lumea edificată de șleahta aflată la conducere e absurdă, jegoasă, inumană? "Societatea socialistă multilateral dezvoltată" merge direct în paradis (vezi filmul italianului Elio Petri din 1971 Clasa muncitoare merge în paradis), dar mai sunt unele lipsuri, tovarăși. Mai există corupție, tovarăși și pe aceasta trebuie s-o stârpim! Teodor Mazilu + regizorul Cristian Ban ne arată că așa este! Adică a fost atunci... și continuă să persiste și astăzi sub alte forme.
În spectacol, apelativul instituționalizat oficial "tovarăș" se repetă cu ostentație macabră, până la demonetizarea lui totală și introducerea sub stigmatul ridiculizării supreme. Prostia se manifestă prin infatuări succesive, incultura e religia ariviștilor promovați cu toptanul din rândul țăranilor ajunși la oraș... să joace poker. Personajele din Mobilă și durere cumulează caracteristicile, viciile și grosolănia mai multor prototipuri umane aflate în afara "moralei comuniste" trâmbițate în epocă. Parvenitismul, servilismul, lichelismul sunt ținte ale satirizării în teatrul și proza lui Teodor Mazilu. În lipsa unor eroi literari pozitivi, exemplari, perioada incriminată a dat sumedenie de eroi negativi, desigur mai simpatici decât cei pozitivi. De pildă, "activistul de partid" (comunist) din piesa Se ridică ceața de Florin N. Năstase (montată la Teatrul Național Cluj, 1979) e o mostră de imbecilitate artistică și supușenie necondiționată față de regim. Spectacol greu de digerat atunci, imposibil de imaginat astăzi. Pișicherii lui Mazilu, nulități absolute în materie de etică, rezistă, nu s-au ofilit și încă produc senzație. Pentru că mult mai drăgălași sunt hoții de buzunare, farsorii și seducătorii sentimentali din seria cinematografică B.D. în acțiune (de pildă) sau din comediile cenzurate ale epocii.
O mulțime de personaje caricaturale populează scrierile în proză și în teatru ale lui Teodor Mazilu. În Doamna Voltaire e satirizată prețiozitatea ridicolă a femeii-savant, dar și ticul verbal al folosirii în exces a diminutivelor care duce la scăderea fizică în înălțime a maturilor rămași copii. În Frumos e în septembrie la Veneția e vizată emanciparea femeii moderne: "Viața spirituală bogată este trusoul femeii trecute de 30 de ani". Toate aceste trăsături definitorii pentru conturarea personajelor lui Mazilu sunt prezente în Mobilă și durere. Titlu-bombă! Substantive oximoronic alăturate pentru a sugera, pe de o parte, activitatea desfășurată la o banală cooperativă meșteșugărească pe linie cu modernizarea susținută de partidul comunist a spațiului locativ al cetățenilor, și pe de altă parte sfâșierile sufletești, simulate, ale mediocrilor ce populează acest spațiu. "Durere" și cu sens de grozav, nemaipomenit, sfâșietor de fain.
Avântul mobilei și Progresul mobilei sunt două cooperative meșteșugărești concurente, angajate în "întrecerea socialistă" să îndeplinească planul cincinal în patru ani și jumătate. Sloganuri direcționate programatic spre avânt și progres în orice domeniu de activitate. Sile Gurău și Paul Arnăutu sunt conducătorii celor două întreprinderi și rivali declarați. Animozitățile dintre ei susțin firul subțire al intrigii. De fapt, fondul spectacolului se susține prin replici spumoase, picante, colorate și comic de situație. Dinamica reprezentării comicului e repartizată pe unități de acțiune / scene vivante la sfârșitul cărora actorii ies din roluri pentru a primi aplauze. Așa că spectacolul are o structură accentuat populară, ceea ce face ca să câștige în audiență, pe lângă performanțele actoricești evidente. Greul este dus de Sebastian Marina în rolul Sile Gurău, "președintele" cooperativei Avântul mobilei, suficient de avântat în replici hazoase și mișcări nervoase încât să coordoneze hotărât îmbârligările intrigii. El se folosește de vocabularul socialist uzat ca de o morișcă învârtită de vântul istoriei cu ascensiune în satiră neîndurătoare. Servilul Gore interpretat de Nicholas Cațianis aduce mult cu subalternul din scenetele tv (unele scrise de Mazilu), figură emblematică a slugarnicului prefăcut, viclean, lepădătură sadea.
Tot un viclean e Urecheatul (Costi Apostol) înzestrat și cu tupeu de beneficiar cu ștaif de manipulator ordinar al grupului de interese meschine din care face parte. O femeie cu gusturi și apucături mondene întruchipează Oana Jipa în Lizica Arnăutu. Un bărbat nătăfleț, apatic în aparență, profitor cât încape grație funcției deținute, este Daniel Rizea în Paul Arnăutu. E surprinzător de bine realizată secvența jocului de tenis împreună cu Lizica, distincție râvnită, apanajul celor ajunși.
Cea care reunește etapele acestei cățărări, a dorinței de parvenire într-o virtuală nomenclatură a falselor valori este Mădălina Mușat în rolul Melaniei, aleasa lui Sile Gurău. De la vorba țărănească, ea ajunge la rafinamente mimate (inclusiv dorința de a aveau un cățel, semn al snobismului maxim de care e în stare), se îmbracă modern, cântă vocal, vrea să pară o dizeuză cu temperament artistic.
Spre reconstituirea atmosferei din anii '70, regizorul se folosește doar de un clișeu muzical valabil: vocea lui Aurelian Andreescu. Pe acest fond muzical, Cristian Ban pulverizează disputa dintre Sile Gurău și Paul Arnăutu într-un dans lung și trenant al actorilor în care replicile sunt acoperite de vocea lui Aurelian Andreescu. Mai bine așa. Dușmăniile și revendicările se topesc în note muzicale.
Scenografia Irinei Chirilă (ni se spune) merge pe sugestia de a reprezenta, prin înaltele lambriuri de lemn (tip riflaje) acei "pereți cu urechi" de care se temeau toți în epoca ceaușistă.
Simplitatea decorului cu ecleraj ce menține totul într-o aparență de decrepitudine realistă amintește de ambientul dintr-o "unitate socialistă" ca multe altele. Nimic nu strălucește. Totul e tern, cu excepția unor irizări intermitente, aleatorii. Da. Ca realizare e fain spectacolul, ca realitate e durere!
(foto: Volker Vornehm)