Un poem teatral-coregrafic - Eine kleine Nachtmusik la Festivalul Internațional de Teatru Povești, Alba Iulia, 2025

După vizionarea one-man-show-ului Eine kleine Nachtmusik susținut de admirabilul Lari Giorgescu, am devenit mai încrezător în capacitatea de a discerne a publicului actual. Faptul că originalele creații ale lui Gigi Căciuleanu, implementate de Lari Giorgescu în turnee sold-out prin țară, cunosc o tot mai largă audiență, mă îndreptățește să cred că raportul maneliști - elitiști înclină favorabil în direcția spectatorilor cu gusturi din ce în ce mai rafinate. Spectacolul de teatru coregrafic amintit a făcut furori și în rândul spectatorilor din Alba Iulia, prezenți la festival. De fapt, Eine kleine Nachtmusik este coproducție Teatrul unteatru București în cadrul ArtProduction Foundation & Gigi Căciuleanu Romania Dance Company, un spectacol pe texte de Gigi Căciuleanu și un fragment de scenariu original de Commedia dell'arte aparținând lui W.A. Mozart. Mica muzică de noapte e doar un pretext mozartian pe care se edifică "poezia visului" ca metaforă scenică de un lirism desăvârșit, ce are la bază iluzia zborului. Odată am știut să zbor, odată, / dovadă n-am, dar îmi aduc aminte ar fi spus Adrian Ivanițchi, manifestat complice ideii de înălțare. Adiacent vizual mi se pare util să-l amintesc aici pe iluzionistul american David Copperfield, nu eroul lui Dickens, ci veșnic copil-artist al sugestiilor miraculoase. La fel cum descinde în feeria halucinantă a scenei Lari Giorgescu, suplu interpret selenar al mersului printre stele. Eroul candid (ating alte repere?), fantomatic și genuin, se deconspiră un rătăcit pe o planetă bizară, înger căzut, singur pe un drum de seară, căutând să se identifice cu repere solide, viabile: "Mi se spune că mă aflu pe planeta Pământ / Ce planetă bizară / Oamenii nu au aripi / Și nu zboară / A trebuit să-mi ascund și eu aripile / Ca să nu fiu lovit cu pietre..."


Îngemănările dintre versuri și mișcare sunt de-a dreptul fascinante. Spațiul pregătit de Vladimir Turturica e o situare în atemporal, o plutire într-un mediu abstractizat, corpuri metalice (cub, piramidă), oglindă mistificatoare, toate diferit și intermitent luminate (light-design: Dragoș Mărgineanu), astfel că misterul "omului primordial" care descoperă lumea descoperindu-se pe sine persistă de-a lungul întregului spectacol asamblat din segmente lirice rostite ca într-un ritual tainic. Sensibilitatea insului problematic e cuprinsă în acest rigid univers geometrizat. "Omul primordial" se confundă cu "omul recent" și descoperă, în ascensiune spectrală, orizontul visat, dar și un gândac ce pare "o notă neagră căzută de pe portativ". Poeticul nu exclude anecdoticul extrapolat sonor prin segmente muzicale ce trimit spre eternul Don Juan sau "rechinu' Arleccino", spre eterna Venus și "amorul alb", "amorul galben" pentru că, până la urmă "Tot la roșul inimii ajungi"... Dar mă împotmolesc în strălucirea cuvintelor, în semantica intrinsecă a versurilor. Or expresivitatea conferită întregului, dată de excelentul Lari Giorgescu într-o evoluție susținută sub spectrul surprinderii permanente este de-a dreptul miraculoasă. Armonioase decupaje din Mozart, mișcarea corpului locuit de Lari și sensibilele, provocatoarele vocabule ale lui Gigi Căciuleanu dau un sinergism de excepțională valoare artistică. Coregrafia spaimei de a fi, a bucuriei de a fi, conjugată cu dorința insațiabilă de libertate în sens absolut îl situează pe interpret pe un piedestal al performanței mai presus de orice închipuire. Când auzim, cu glas tremurat, "Știți ce înseamnă să călărești un nor?" deja plutim cu personajul de pe scenă în azur pur, "nadir latent" și conchidem cu uimire că Lari știe să călărească un nor în pofida faptului că "Norii nu au destulă consistență ca să-i poți călări".


Fotografii din galeriile realizate de Dinu Lazăr (sus) aici și Dan Moruzan (jos) aici.