Fă-i să rîdă! - Find Me Guilty

Oricine e fascinat de problema universurilor paralele şi a şanselor lor de a intra în contact ar trebui să studieze Pledez vinovat?! / Find Me Guilty - un film de Sidney Lumet, cu Vin Diesel. Lumet (n. 1924) e un mare cronicar al oraşului New York (Dog Day Afternoon), un eminent cine-translator al lui O'Neill (Long Day's Journey Into Night) şi un legendar analist al sistemului judiciar (12 Angry Men). Diesel e vedeta unor filme de acţiune ca The Fast and the Furious şi xXx, un haidamac cu ţeasta rasă şi cu o voce de om al cavernelor care-l face pe Stallone să pară Jeremy Irons. Publicul lui Lumet, aşa cum mi-l imaginez eu, e alcătuit din oameni cărora numai afişul la The Fast and the Furious - numele lui Diesel combinat cu promisiunea a 90 de minute de urmăriri şi tamponări - le-ar provoca rău de maşină. În schimb, publicul-ţintă al lui Diesel, aşa cum mi-l imaginez eu, e alcătuit din genul de oameni care te-ar lăsa să le arăţi 12 Angry Men, dar ar rămîne şocaţi pe viaţă de inabilitatea pămpălăului de Henry Fonda de a-i lua la capete în gură pe ceilalţi 11. Ceea ce ne aduce la Find Me Guilty, unde problema constă tot în decizia pe care o vor lua 12 juraţi. Şi ce face Diesel ca să rezolve problema? Îi farmecă. Îi distrează. Îi înduioşează. Îi convinge. Fără nici un cap în gură.

Joacă rolul lui Jackie Di Norscio, unul dintre cei 20 de membri ai clanului Lucchese din New Jersey, aduşi în faţa justiţiei în 1987, sub 76 de învinuiri diferite. La capătul unui proces care a durat aproape doi ani, juriul a deliberat cîteva ore şi a hotărît că nici unul dintre acuzaţi nu e vinovat de nimic. O decizie incredibilă pe care Lumet o explică aproape în totalitate prin charisma lui Jackie. Decît să mai bage bani în fundul unui avocat, DiNorscio (care nu mai avea nimic de pierdut, fiind deja condamnat la 30 de ani) a preferat să se reprezinte singur. "Aveţi experienţă juridică?", l-ar fi întrebat judecătorul. "Oarecum", ar fi răspuns el (mult din dialogul filmului provine din mărturiile în cauză). "Am stat la pîrnaie juma' din viaţa mea." Lumet (care a făcut mai multe minuni cu actorii decît orice alt regizor american în viaţă) a ştiut ce face alegîndu-l pe Diesel: plăcerea spectatorului constă în a descoperi că Jackie nu e atît de prost cum pare şi, cu Diesel, descoperirea e chiar descoperire - e aiuritoare şi euforizantă -, atît de copleşitoare sînt aparenţele. Acest Jackie nu pare capabil să-şi ajute tovarăşii decît printr-o muţenie loială şi tembelă, şi bineînţeles că-i ajută şi în felul ăsta, refuzînd înţelegerea pe care i-o propune procurorul, rămînînd lîngă familie - inclusiv lîngă vărul care tocmai îl împuşcase.

Dar cîte alte lucruri nu face pentru ei! Atunci cînd procurorul înfierează stilul de viaţă extravagant, tipic gangsteresc, al familiei Lucchese, el ripostează dezarmant printr-o poveste deocheată, dar în esenţă domestică, arătînd cît de simplu e stilul lui de viaţă, şi în foarte scurt timp îşi pune la punct numărul de puşlama simpatică ("Nu sînt un gangster, ci un gag-ster!") şi învaţă să se strecoare sub pielea publicului (din sala de tribunal şi din sala de cinema) ca un specialist - ca Belmondo, să zicem, sau (atunci cînd surîde) ca însuşi hoţomanul italian numero uno, Dean Martin. Ştie să şi varieze tonul, acuzîndu-şi acuzatorii că tind să identifice orice italian cu stereotipul gangsterului din filme. Ceea ce e deştept, nu tocmai neadevărat şi, privit din unghiul divertismentului, la fel de bun ca tot ce face Jackie; dar nu schimbă faptul că acuzaţii sînt gangsteri şi n-ar trebui să eclipseze faptul că Jackie e, în esenţă, un exhibiţionist înzestrat cu un excelent instinct demagogic. De unde marea nelămurire cu care te lasă filmul: cum îl văd autorii pe Jackie? E imposibil ca Lumet (autorul Reţelei - acea ieremiadă clasică împotriva societăţii-spectacol) să nu fi văzut semnificaţiile amar-ironice ale triumfului unui stand-up comedian >într-o sală de tribunal; dar a ales să nu marcheze ironia, să reconstituie pur şi simplu show-ul, şi problema acestei maniere neutre este că, dacă ironia devine insesizabilă, ce rămîne aduce periculos de tare a aprobare şi admiraţie - admiraţie pentru discursul lui Jackie împotriva discriminării etnice, admiraţie pentru valorile lui mafiote (loialitate, loialitate, loialitate). Ceea ce e derutant şi deranjant, dar nu anulează plăcerile show-ului. E show-ul lui Diesel.

Lumet i-a asigurat o galerie minunată - toată trupa de actori care-i joacă pe gangsteri; i-a scos în evidenţă simplitatea şi căldura, prin contrast cu tensiunea şi severitatea lui Linus Roache (procurorul); i-a pus într-o lumină tuşantă carura şi vocea de brută, combinîndu-l cu actorul Peter Dinklage (avocatul numărul unu al familiei), care are o voce frumoasă, un aer de imensă autoritate şi nu mult peste un metru înălţime. Lumet l-a susţinut cît a putut, dar e tot show-ul lui Diesel - şi e o plăcere. Am rîs atunci cînd am auzit că Lumet l-a cooptat pe el, dar ar fi trebuit să-mi amintesc că aşa s-a rîs şi în 1965, cînd Lumet a cooptat un alt superstar de acţiune într-unul din filmele lui. Filmul se numea Colina / The Hill. Superstarul se numea Connery.