Pledez pentru vinovaţi - Find Me Guilty

În anii '80 are loc în America cel mai lung proces cu din toate timpurile: mai bine de 600 de zile în sala de judecată, 20 de acuzaţi, 76 de capete de acuzare, 89 de martori şi, din păcate, doar 12 juraţi care să facă faţă avalanşei de arme şi bagaje aruncate-n bătălie. Aproape tot filmul lui Sidney Lumet se consumă acolo, în sala de judecată. Pentru fiecare mafiot acuzat există un avocat care să-l apere. Cazul este bine construit, dovezile sunt copleşitoare, procurorul aşteaptă să se facă dreptate: în fond, n-a pierdut un singur caz în toată viaţa lui. Fiecare acuzat se apără cum poate. Doar Jackie DiNorscio (Vin Diesel, excelent) se apără singur: nu mai vrea nici un avocat (cunoştinţele lui în materie juridică provin din jumătatea de viaţă petrecută în închisoare), însă nici n-are prea multe de pierdut: e singurul din lot care tocmai se ocupă cu ispăşirea unei alte pedepse, de 30 de ani de închisoare.

Cu un scenariu bine construit (şi lipsit de sentimentalisme, deoarece multe din replicile rostite în sală aparţin protagoniştilor reali ai acestui caz), filmul îşi susţine suspansul nu pe linia "vor câştiga? / vor pierde?", ci pe jocul lui Jackie DiNorscio - şi pe parcurs devine clar că de el depinde, de fapt, răspunsul. Jackie Dee, în chip de avocat cu şase clase, va schimba datele problemei pentru toţi cei implicaţi. De la bun început, cu o voce cavernoasă şi cu o alură de mafiot semi-barbar dar... simpatic, se lansează în diferite glume de un gust îndoielnic: de aici încolo, toţi cei implicaţi încearcă să calculeze efectele asupra diferitelor interese aflate în joc. Va câştiga juriul de partea sa? Îşi va pune într-o lumină proastă colegii şi prietenii? De câte ori deschide gura, ajungem să ne întrebăm ce efecte nefaste ar putea avea vorbele sale.

Pentru publicul din sală, dar şi pentru spectatori, prestaţia sa se transformă într-un mers pe sârmă: cum va cădea? Dar oare chiar va cădea? Cu acrobaţia aceasta şi cu nişte doze neaşteptate de umor şi inteligenţă (chiar dacă uneori de o calitate chestionabilă), încearcă, subtil şi insinuant, să-şi şteargă eticheta de răufăcător, să se arate uman, bonom, să manipuleze încet-încet juriul în direcţia nuanţelor. Şi, generos cum e, o va face şi pentru prietenii săi mafioţi (remarcabili şi convingători sunt actorii care-i interpretează!) pe care practic stă scris "vinovat". În 12 Angry Men, Davis (Henry Fonda) îşi asumase o sarcină asemănătoare: nuanţe, unghiuri şi interpretări noi - însă cu răbdare şi eleganţă (şi pentru o cauză diferită), fără stilul "din topor" practicat de Jackie. Aici, îndoiala e aruncată-n ring nu de vreun jurat, ci de un acuzat-avocat care uneori pare că se joacă. Însă reuşeşte schimbarea.

După pledoariile finale, juraţii par să se trezească dintr-un vis îngrozitor de lung şi de obositor (2 ani!), buimăciţi şi obosiţi: din viteza neaşteptată cu care dau verdictul ne putem da seama că sunt departe de cei 12 Angry Men: nevinovat, pentru întregul lot.

Cu un zâmbet sincer şi cu mâinile din nou în lanţuri chiar şi el va savura victoria - regizorul ne lasă să credem că reuşita i se datorează. Dar, din toată prestaţia lui generoasă în sala de judecată (el va spune juraţilor "Find Me Guilty", şi pentru greşelile celorlalţi), cât este show gratuit, cât este calcul, cât este manipulare conştientă? În fond, "apărarea" desfăşurată de el se rezumă la glume mai mult sau mai puţin obscene, la sfidarea curţii, la a arăta că "există posibilitatea" ca acuzarea, cu noianul ei de dovezi incriminatoare, să se înşele. Nu face decât să convingă un juriu că lucrurile pot fi albe sau pot fi negre, dar cel mai probabil sunt de o culoare perfect indecisă. O victorie impresionantă, dar îngrijorătoare.