Aici, în Oleanna (numele din titlu trimite la un tărâm legendar din Norvegia arhaică / primitivă / pură, chipurile) bătălia se duce între un biet profesor universitar și haita de zăltați woke (ăia cu cancel culture: "lumea începe cu noi și tot ce-a fost înainte distrugem, condamnăm, interzicem"). Confruntarea (benignă, la început, apoi împinsă spre o escaladare fără noimă și fără nici o șansă de rezonabilitate) calcă în toate străchinile logicii și ale bunului simț, relevând monstruozitatea ofensivă dublată de o ignoranță sofisticată, alunecoasă și saturată de principialitate otrăvită, agresivitate și absurd. În rolul studentei (pe merit) repetente Caroll, tânăra actriță Ioana Niculae etalează, înfricoșător de convingător, toată reaua-credință pe care o etalează purtătorii de stindarde false, dar tot nocive: incultură, intoleranță, nerușinare drapată în principii inconsistente, incoerente, de-a dreptul cretine. Un venin de viespe perfidă se revarsă din falsa ei ingenuitate; slugărnicia cu care se acreditează, în primele momente, "evoluează" în obrăznicie, nesimțire și prostie, răutate. Plus perseverența diabolică cu care e pornită să-și distrugă dascălul, vinovat doar de a-i fi superior sub aspect cultural. Insinuant, cu o perfidie inițial alunecoasă, ea i se bagă acestuia sub piele. Bunele lui intenții, dubiile specifice oricărui intelectual autentic atunci când vine vorba de verdicte și fixisme, sunt impecabil redate de Marius Turdeanu. Rob al unor slăbiciuni de caracter (dar și de orientare etică, până la urmă, căci se lasă, totuși, atras într-un joc pervers de "du-te-colo, vino-ncoace / lasă-mă și nu-mi da pace"), Profesorul ajunge să fie prins în pânza otrăvitoare a Duduii Păianjen, cedând pas cu pas în fața tupeului drapat în milogeală (la aperitiv) apoi în obrăznicie agresivă și chiar cruzime, fără scrupule și fără milă. Relația dintre personaje este condusă cu atenție, subtilitate și eleganță, de către regizorul Mădălin Hîncu, prin toate turbulențele, serpentinele și sincopele posibile. Iar cei doi tineri interpreți nu doar că fac foarte bine față provocărilor, dar dezvoltă acolo, pe scenă, o serie completă de trăiri bine nuanțate, configurând un tablou în care ideologicul, eroticul și psihoticul își dau mâna, făcând praf tot ce mișcă. Crescendo-ul conflictului are nu numai ritm, dar și o multitudine de pliuri emoționale pe care cuplul Niculae-Turdeanu le creează, le complică, le revarsă... asemeni lavei vulcanice (păstoasă, fierbinte, inevitabilă), ce acoperă și distruge totul în jur, până la răcire și îngroparea sub efectele ei a tot ce este viu.
Cu atenție, delicatețe și curaj, regizorul și cei doi interpreți configurează acolo, pe scena cu trimiteri (foarte ingenios marcate de scenograful Răzvan Bordoș) de templu creștin, o realitate încâlcită confuză și instabilă - așa cum sunt, de altfel, timpurile pe care le trăim. O amețeală (i)morală, plină de valori amputate sau răstălmăcite, dar clamate și reclamate cu supra-măsură, pune în discuție relativitatea adevărului și limita dintre (ne)bunele intenții și onestitate... într-o lume ce trăiește, confuz, adesea isteric sub spectrul post-adevărului. Dacă mai ținem cont și că Mamet însuși este un adept și susținător trumpit, toată povestea de pe scena micuță de la Excelsior se complică și mai mult. Așa cum remarca Alina Mariana Maer, polivalența tematică trimite cu gândul deopotrivă la "iluzia egalității, luptă brutală pentru putere și control, hărțuirea sexuală, corectitudinea politică, savoarea răzbunării". (Despre educație și alți demoni - aici).
Noroc cu o regie care a știut să evite stridențele, lăsând lucrurile într-o zonă a cel mult discutabilului, atunci când vine vorba despre putere și propensiunile manipulatoare ale mesajelor formative și informative, lăsând spectatorul cu spirit de discernământ să priceapă și să decidă cine dintre eroi are și cine nu are dreptate. Asta chiar dacă Mamet însuși, în activismul lui politic, ar fi nemulțumit de atâtea detalii, nuanțe și interpretări... benefice și necesare, cred eu.
(foto: Volker Vornehm)