Teatru despre dinamica profesor-studentă în care profesorul se joacă de-a Dumnezeul s-a mai făcut - de fapt, chiar s-a mai văzut recent, foarte recent în România, nu în ficțiune, ci în realitate. Dar în Oleanna, victima devine călău. Nu o spun într-un mod peiorativ, să se înțeleagă. O spun triumfător și cu zâmbetul pe buze în semn de satisfacție: iată, balanța este acum puțin mai echilibrată. Nu e totul perfect în lume, dar e puțin mai bine. Ce bine!
E un spectacol cu două personaje și un spațiu închis, adică biroul unui profesor universitar de la un colegiu american. Carol intră timidă, cu umerii aplecați și cu privirea în pământ și așteaptă ca profesorul său, care nici cel puțin nu-i recunoaște prezența, să termine de vorbit la telefon. Din momentul în care Carol pășește în birou, el ne arată cum vor sta lucrurile: ea nu e un oaspete, ci o inconveniență. Nu o salută, nu ridică privirea către ea. Lecția începe înainte să se fi spus vreun cuvânt. Cred că fix de aici începe să se vadă cine sunt personajele- o fată tânără și timorată, fără încredere în sine, și un bărbat care crede că manierele și, vom vedea, bunul-simț sunt un privilegiu rezervat grupului select pe care îl consideră demn de ele. Când discuția începe, Carol este panicată că va pica cursul și începe să-l roage să-i ofere o posibilitate de reexaminare. La început se întrerup constant unul pe celălalt și e frustrant, dar Mamet încearcă să ne țină în frustrarea unei comunicări ineficiente în mod deliberat, iar starea asta rămâne constantă pe tot parcursul spectacolului; însă, pe măsură ce intrăm mai în profunzime, frustrarea este înlocuită de un sentiment de neliniște. Simți efectiv că iei parte la ceva ce n-ar trebui să vezi, ca și când te-ai uita pe gaura cheii. Și la asta se adaugă și un sentiment al neputinței, căci nu poți face nimic.
Carol a învățat din cartea profesorului său, însă nu a înțeles. Ce? Nimic. El pretinde să-și asume responsabilitatea pentru confuzia ei, însă maniera în care o face este mai degrabă performativă decât ajutătoare, ca și când ar înțelege că vinovăția este un înlocuitor strategic pentru schimbare. Carol spune că nu înțelege și nu înțelege și că probabil asta înseamnă că e proastă și că poate pur și simplu nu are ce căuta la școala aia și izbucnește în plâns. Iar în disperarea și vulnerabilitatea sa, profesorul ei vede prilejul perfect pentru a începe să-și țeasă pânza.
Dar spectacolul ne lasă să ne tragem singuri concluziile. Nu ne bagă în față direct ideea că profesorul e un tip diabolic și nu ne arată de la început că are motivațiile lui parșive. Inițial totul e bănuială, primim indicii, putem să-i chestionăm intențiile. El își schimbă atitudinea, îi spune că este vina lui că nu a înțeles, că el se simte dator față de toți studenții săi, se oferă să o ajute cu materia. Creează un sanctuar fabricat cu iscusință în care să o captiveze. Spune că nu vrea să existe acea distanță formală studentă-profesor. Apoi, mai direct, îi spune că are nota 10 la curs, neținând cont de nota din examen, dacă (numai cu condiția să!, adică) continuă să treacă pe la el prin birou încă de câteva ori - bineînțeles, doar să stea de vorbă, ce altceva mai mult? Nu-și folosește doar autoritatea ca unică armă, este mai degrabă un soi de camuflaj emoțional. Îi oferă fetei un loc, un pahar cu apă, o mână de ajutor - și încuie ușa în urma ei. Iar pe parcursul discuțiilor în baza cărții, observăm detalii aparent insignifiante în retorica lui, dar care ne oferă practic un shortcut către esența personajului său (zic eu). De pildă, faptul că, deși pretinde că confuzia fetei ar fi vina lui, continuă să folosească intenționat cuvinte mari, cuvinte pe care presupune că ea nu le va ști, și fraze în mod deliberat alambicate, iar apoi se oprește în mijlocul propoziției și o întreabă ce înseamnă. Ca și când i-ar aduce o anumită satisfacție faptul că nu trebuie să-i spună în cuvinte că nu e suficient de deșteaptă, că e nevoie doar să-i pună niște întrebări ca să se cunoască. Și nici nu o ascultă până la capăt când încearcă să vorbească. E mai puțin ajutor suplimentar și mai mult ritual de umilire. Pentru că planul funcționează cel mai bine când ea se simte recunoscătoare, confuză și mică. Și cu cât mai vulnerabilă devine ea, cu atât el micșorează și distanța fizică dintre ei. Îi spune și niște povești în care, vezi-Doamne, și lui i se spuseseră când era tânăr aceleași lucruri ca și ei, că e prost, că nu e bun de nimic etc. etc. Practic, îi oglindește povestea și se repoziționează pe el însuși drept omul care o înțelege. Nu încearcă să seducă prin putere, nu tocmai - ci prin compătimire și compasiune, iar asta îi face sanctuarul să fie atât de sinistru. Nu e diabolic, e insidios.
Pe tot parcursul primelor întâlniri, Carol ia notițe în caiet. El pare convins că o face pentru că este prea înceată la minte ca să rețină doar ascultând explicațiile sale (de o pedanterie formidabilă). Însă la sfârșitul actului întâi, când profesorul o atinge pe Carol pe umăr, ea tresare (nu izbucnește și nici nu-i spune să se depărteze) și pleacă abrupt din biroul său. Atingerea este catalizatorul simbolic al schimbării în atitudinea lui Carol. Data următoare când se înfățișează la el în birou, vine cu o plângere oficială pentru hărțuire sexuală. Nu țipă, însă începe să-i înșiruie lucrurile incriminatoare pe care le-a făcut cu o anumită precizie și răceală birocratică - cu citate exacte, date concrete. Carol își notase totul, în acel caiet.
De aici încolo vedem cea mai mare schimbare nu numai în atitudinea ei, ci și în limbaj. Dacă în prima parte vorbea în fragmente de propoziție, se bâlbâia, se împiedica în cuvinte, era nesigură și se lăsa ușor întreruptă, dacă la început părea că fiecare cuvânt al său cere permisiunea să fie auzit, a doua parte a spectacolului răstoarnă complet narațiunea asta. Discursul ei leapădă orice fel de ezitare și devine cursiv, hotărât. Spre finalul spectacolului ajunge să monologheze, să-l tragă la răspundere, să-l interogheze și să-i analizeze fiecare mișcare. Se simte aproape ca o autopsie a relației dintre ei. El devine practic un studiu de caz, iar dinamica lor trece de la student-mentor la procuror-acuzat. Pierde controlul narativ, iar propriile lui cuvinte, care odată îi asertau autoritatea, sunt acum folosite împotriva lui. Pe măsură ce acțiunea evoluează, el devine progresiv mai disperat, iar ea devine mai rece și mai asertivă.
În ultimul act, (dez)echilibrul de putere se schimbă complet. Carol nu mai e o studentă stingherită, ci o femeie ce beneficiază de imunitate prin lege. Acuzațiile sale amenință nu numai cariera profesorului, ci și întreg fundamentul identității sale: statutul, reputația, titularizarea, căsătoria (lucruri pe care Carol le numește privilegii, nu "drepturi"). Într-o ultimă încercare disperată de a se salva, el încearcă să o împiedice fizic să părăsească incinta biroului, ca să-i dea explicații (el ei, de data asta, complet diferit față de cum arătau lucrurile în primele scene). În pofida sfatului procurorilor, Carol se întoarce la el ca să-i ofere un ultimatum: ori schimbă bibliografia, renunțând la propria carte și incluzând cărți din lista adusă de ea (negociată anterior cu alți studenți), ori îl acuză de viol (la îndrumarea procurorilor). Acesta este momentul în care el este obligat să se resemneze cu faptul că a fost învins la propriul joc și să se lase păgubaș. Șah-mat.
Își sună soția, iar apogeul puterii studentei vine atunci când îi zice: "Nu-i mai spune soției 'păpușă'" (și probabil unul dintre momentele mele preferate din spectacol, pentru că ne arată finalizarea metamorfozei psihologice a lui Carol). Ce face profesorul? Acum că nu mai are nimic de pierdut, renunță de tot la a pretinde că are vreun compas moral și o lovește. Ultima replică a fetei (după o perioadă lungă de acuzații elaborate și monologuri) este "Da." Atât. Și este suficient. Acel "da" nu afirmă abuzul. Confirmă ceea ce Carol suspectase de mult în legătură cu lupul deghizat în oaie.
Cei doi actori ai spectacolului, Ioana Niculae și Marius Turdeanu, au o dinamică scenică absolut perfectă, care traduce subtilitățile textului fără a le supracompensa de manierisme sau teatralitate excesive, într-o viziune dramaturgică și regizorală în care balanța nu e înclinată spre niciunul dintre ei. Chapeau-bas!
Scenografia, semnată de Răzvan Bordoș, încheagă spectacolul. Scena arată biroul profesorului din cadrul universității, iar felul în care este decorat spațiul este o caracterizare a personajului în sine, un detaliu adițional în poveste. În centrul camerei este o masă dreptunghiulară, din lemn, cu un scaun din piele pe partea profesorului și două scaune din lemn pe cealaltă. În spatele mesei se află o reproducere imensă a Școlii din Atena a lui Raphael. Prin birou se mai găsesc un piedestal sub forma unei coloane grecești în stil baroc, multe cărți lăsate la vedere și împrăștiate peste tot, o tablă cu cretă și o scară mică și roșie. Toate astea fac ca sanctuarul fizic al personajului să se suprapună cu identitatea sa (un tip pedant și elitist) și cu felul în care vrea să fie perceput (drept un intelectual serios, care respectă tradiția literară și academică).
Mă bucur mult că spectacolul ăsta a fost adus în fața elevilor participanți la festivalul Ideo Ideis pentru că, pe lângă că este un spectacol bun, mi se pare că el conține o discuție necesar de deschis în fața unor adolescenți (și mai ales adolescente). Cred că într-o țară în care încă pare că suntem la ani lumină de a face educație sexuală în școli, de a vorbi despre consimțământ, de a vorbi despre dreptul fiecăruia de a nu tăcea în fața unei situații de genul ăsta, așa cum de prea multe ori este normalizat, este important să vorbim despre asta (sau să arătăm, prin artă).
(foto: Volker Vornehm)