Jurnal de drum (II) - Narative și intersecții performative, 2025

Am scris aici un overview despre traseul Narative și intersecții performative, în care promiteam și un jurnal de drum, mai mult sau mai puțin atipic.

Prima parte a apărut aici. A doua o aveți în cele ce urmează.


08 mai 2025
După reîntâlnirea cu Emilia Dobrin și discuția despre petrecerile underground din anii '70 - '80 am adormit greu. La un moment dat voiam să scriu o piesă despre o astfel de petrecere. Acum mă întreb dacă cumva această piesă a mea s-ar întâmpla de fapt într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat.

Ceasul sună la ora 6 și începem să pregătim bagajele de cărat la mașină. De când nu mai locuiesc în București parcă sunt mereu luat prin surprindere de această postură de cvasi-turist cultural. Noroc că există Cinty care să mă găzduiască, apartamentul ei s-a transformat de mai bine de o lună într-un fel de atelier de creație al Asociației Narative. Printre munții de echipament găsim cumva un pic de loc și pentru două bagaje personale.

În Narative și intersecții performative, din cauza limitărilor bugetare, Cinty joacă și rolul de șofer. În planul inițial ar fi trebuit să trecem prin Brașov pentru revizia mașinii. Dar planurile se schimbă și aflăm că revizia s-a reprogramat în ziua de dinaintea spectacolului de la TAM, de peste două săptămâni. Ne dăm seama că avem câteva ore în care putem împlini un vis mai vechi al meu. Vizitarea cetății Rupea.

E timpul unei paranteze. La un moment dat, în viața prepandemică, am avut câteva perioade în care mergeam la Târgu Mureș destul de des. În 2016 am fost invitat de Ovidiu Caița să coordonez un omnibus cu studenții de la scriere dramatică de la UAT, din care a ieșit spectacolul Mutanți. (Printre autorii de atunci se numără Ioana Hogman, Daniel Oltean, Natalia Graur.) Doi ani mai târziu, în 2018, Radu Apostol m-a invitat să scriu un text plecând de la experiențele studenților de la actorie, tot de la UAT. Așa s-a născut spectacolul Coming of stAGE. În ambele perioade foloseam frecvent microbuzul București - Mureș și inevitabil opream în stația Rupea. În general foarte târziu în noapte și numai pentru 10 minute. Tânjeam să ajung să văd Rupea și altfel decât din microbuz. Iată că după aproape zece ani acest vis se împlinește cu ajutorul, dar și mulțumită colegei mele de turneu, Cinty Ionescu.

Descoperim împreună literele mâncate și lipsa diacriticelor din inscripțiile explicative din cetate. Nu regretăm oprirea, ba chiar zăbovim mai mult decât am fi anticipat.

Pe drumul înspre Mureș filmăm o discuție în mașină și prindem și o mini-furtună. Vom descoperi până la finalul acestei călătorii că hainele de vară împachetate (din păcate majoritar) nu prea vor fi purtate... Încălzirea globală vine și cu perioade de răciri și uneori se pare că trebuie să suferi de frig ca artist independent, ca să te călești.


Ajungem în Mureșul supra-aglomerat (ca de fapt orice alt oraș mediu înspre mic unde s-a investit mult mai mult în mașini decât în drumuri pentru oameni, avem parcă un deja-vu din Târgoviște sau Câmpulung). Avem un pic de timp să ne încărcăm bateriile și camera Osmo la celebrul Laci Csárda (va fi votat ulterior drept cel mai bun restaurant din acest periplu).

Ajungem la 3g HUB, în Bastionul Măcelarilor. Din 2021, 3g HUB se află la etajul clădirii. Ultima dată când am fost aici spațiul se numea Teatrul 74. Cele 74 de locuri au rămas și decid rapid că voi folosi numerele de pe scaune în interacțiunile cu publicul din Nouameapiesă? Altfel, barul de jos de la 74 este doar o amintire. "Noi nu putem să vindem alcool", ne spune ispravnicul Zorro (aka Narcis Zamfir) care ne așteaptă. La parter, perfect aliniat sub 3g este Yorick Stúdió, care anul acesta împlinește 20 de ani de la primul spectacol. Aba Sebestyén, regizor, actor, membru fondator Yorick Stúdió, trebuie să apară în curând.

Zorro/Narcis ne-a pregătit deja cam tot ce trebuie pentru interviul pe care îl vom filma aici în seara asta. Are inclusiv lumini speciale pentru filmare. Îl cunoaștem și pe Secretarul 3g, Vlad Haneș, un maestru al improv-ului, la fel de prompt și săritor ca Narcis. Dacă ar fi să mă plâng de ceva legat de 3g HUB este absența unei pisici. (Deși pisicile și chiar și câinii reapar un pic mai înspre finalul acestei părți din jurnal.) Mai este absentă și Cerasela 3g, Cristina Ciulei, cea cu care am stabilit detaliile acestui parteneriat la indicația lui Papa Ándi Gherghe, cel care s-a retras din conducere. O vom regăsi pe Cristina mai târziu, la Piatra Neamț, acolo unde s-a angajat recent. Stabilim și ultimele detalii pentru montarea de a doua zi.


Aba Sebestyén ne întrerupe conversația. "Am luat-o pe jos ca să nu mai stau în trafic." Jos la Yorick se întâmplă un spectacol-lectură de text nou și din cauza asta interviul are loc aici. "E perfect", zice Aba, "aici am și lucrat". Trebuie să fim discreți. Orice zgomot mai puternic trece prin pereții destul de subțiri.

Discuția cu Aba îmi reamintește de importanța (uneori nedrept trecută cu vederea) a Yorick-ului în teatrul românesc. Texte seminale din noua dramaturgie românească s-au născut sau au fost montate prima dată la Yorick, în cadrul proiectului lor Dialog intercultural prin prisma teatrului contemporan. 20/20 al Gianinei Cărbunariu, Flori de mină, Orb de Mină, MaRó de Székely Csaba, Dispariții de Elise Wilk (text de citit aici) sunt doar câteva exemple. (Chiar și eu am avut la Yorick două texte, România 21 și Bucharest Calling, despre care am aflat că au fost și primele montate de Ándi Gherghe în cariera lui de regizor. În același timp, Ándi și Csaba sunt doi dintre membrii fondatori ai 3g HUB, ca să conectăm mai multe puncte mureșene.) Îl întreb pe Aba care e secretul longevității Yorick într-un spațiu cultural românesc atât de lipsit de predictibilitate. Răspunsul pe scurt este perseverența.

După ce terminăm interviul ajungem jos, unde la Yorick s-a luat o scurtă pauză după lectură, înainte de o discuție cu publicul. Acolo mă reconectez cu Albert Mária, șefa masteratului de Scriere Dramatică în limba maghiară. Mári, cum este ea cunoscută în zonă, a și jucat în seara asta. Ne arată spațiul și stabilim când să facem un interviu, sâmbătă seară. Încercăm să stabilim și de când ne cunoaștem și deși am impresia că răspunsul este "dintotdeauna", de fapt prima noastră întâlnire s-a petrecut la Ruse, la un atelier în 2010. Mári este una dintre figurile solare ale lumii teatrale, mi-aș dori să regăsesc energia, tactul și inteligența ei multiplicate la puterea 2025.

09 mai 2025

Montarea merge bine și o remarc pe colega Cinty având cuvinte de laudă la adresa isprăvniciei tehnice a lui Zorro. "M-am bucurat că de când sunt la 3g HUB am învățat să fac de toate". Ne încărcăm cu energie pozitivă. Înainte de spectacol facem o scurtă incursiune în spațiu la care ni se alătură Zorro, live pe Insta. Apoi urmează interviul pentru TVR Mureș, pe care îl puteți vedea aici.


Imediat intrăm în 2025: Nouameapiesă? #3. Asta e ce scriu pe clipboardul meu din bambus folosit în spectacol. Pentru mine fiecare reprezentație are un număr și la fiecare număr nou se schimbă câte ceva. Așa cum spune Cinty, creăm practic o instalație irepetabilă. Și în seara asta tăieturile și schimbările făcute imediat după spectacolul de la Replika funcționează. Și Cinty, și eu suntem în formă.

După spectacol descopăr oameni cunoscuți în sală. "Papa fondateur" al 3g, Ándi Gherghe, pare că s-a distrat. Elise Wilk (cu care m-am mai întâlnit o dată anul acesta la Villa Neukolln, unde am stat la mai multe povești) e și ea acolo, cu Maria Manolescu. Dar au venit și cu studenții lor de la Scriere Dramatică, cu care ne vom întâlni a doua zi la atelierul de storytelling participativ. Mă reconectez și cu Mihaela (Mela) Mihai, autoare și actriță cu care sunt bun prieten. Alături de ea e Daniel Oltean, un alt autor super talentat / prieten din Mureș. Spre surpriza mea o descopăr în sală pe Cristina Modreanu, care a văzut și versiunea online a piesei, pe vremea pandemiei.

Cristina ne povestește despre lansarea pe care am ratat-o din cauza montării. Arhiva Feministă de Teatru FEM100 e un demers care merită urmărit și susținut. Stabilim să ne reîntâlnim la București pentru un interviu mai amplu despre arhive, reviste, strategii de rezistență culturală.

Urmează discuția post-spectacol. Se nimerește ca Alina Pietrăreanu să citească cu foarte mult șarm personajul K, care în scriptul meu este moderatorul serii. Se naște una dintre cele mai fun dezbateri de până acum despre rolul și organizarea pe care ar putea să le aibă un teatru. În Echipa 3g sunt Ándi, extrem de elocvent, Zorro și Haneș, extrem de funny. Abia după discuție aflu cine este Alina. Printre altele, regizoarea și co-scenarista serialului audio Orbis, un thriller distopic nominalizat la secțiunea de teatru radiofonic UNITER. Un serial care chiar merită un binge listening!


10 mai 2025
Deși am stat un pic prea mult la povești după spectacol, al doilea atelier Narative și (Auto)ficțiuni participative de la UAT Târgu-Mureș funcționează mai bine decât orice cafea. Energia studenților este contagioasă, la fel ca la UNATC. Și Elise, și Maria iau parte la această întâlnire, emoțiile se disipează. Continuăm conversațiile post-atelier la o masă comună, entuziasmat de faptul că această zonă a storytellingului participativ pare că prinde mai mult decât m-aș fi așteptat. Dar conexiunile vor continua și dincolo de atelier, primesc întrebări pe mail și după ziua asta, trimit texte și recomandări. Dialogul deschis funcționează.


În a doua parte a zilei o intervievăm pe Maria Manolescu, o altă dragă fostă colegă din dramAcum. Maria povestește despre viețile ei creative, întreruperi și reînceputuri. Despre viața ei în lumea literară. Despre renașterea ei artistică, care a început după o rezidență Drama 5 de la Reactor (textul scris de ea în rezidență e de citit aici), următorul spațiu în care vom ajunge. Afirmația ei mă face și mai curios și discutăm pe larg despre acea rezidență, care împlinește și ea un deceniu. "Ce era dramAcum pe vremuri e Drama 5 acum", afirmă Maria și eu mă gândesc deja să aplic, visând la o renaștere la rândul meu.

Pe la 19.30 ajunge și Elise. Discutăm despre etape, interese, teme, etichete puse dramaturgilor și cum să scapi de ele. Despre studenți și facultate, dar și despre vulnerabilitatea contractuală cu care ne confruntăm ca dramaturgi în ceea ce privește drepturile de autor. Printre altele aflu și că noul ei text, Alaska / Alaszka a avut premiera chiar jos, la Yorick. Cu mai puțin de un an în urmă ascultasem un fragment la Câmpulung, la Convivial, în cadrul lansării proiectului IdentitAR feminin al artistei Ioana Nicoară (cu care ne-am și întâlnit în prima parte) și acel fragment îmi plăcuse la nebunie. Rămâne să ne revedem la un lac din Berlin, în cel mai rău caz.

Ajunge și Mári, care din cauza unei deplasări cu studenții maghiari la un eveniment nu a putut fi la atelier. Discutăm și despre noul spațiu Drama Zona, încă un punct pe harta extrem de atractivă a teatrului mureșean. Povestim despre influența (dispărutului) LARK Play Development Center din New York în dezvoltarea departamentelor de scriere dramatică (în română și maghiară) de la UAT. Dar și rolul esențial jucat de Alina Nelega în conturarea acestei adevărate pepiniere de autori dramatici din Mureș. Alina revine invariabil în aproape toate discuțiile și aici la Mureș, dar și mai târziu la UBB în Cluj.

11 mai 2025
Alina revine și în discuția filmată cu Ándi Gherghe din cursul dimineții. "Drama Fest-ul, Arielul...  Alina a inspirat pe foarte multă lume. Nici n-am cuvinte să spun cât de mult îi datorează Alinei și deschiderii pe care ea a avut-o lumea teatrală din Mureș." Regizor, actor, co-fondator 3g HUB, Ándi provine dintr-o familie mixtă, româno-maghiară, și într-o viață anterioară a început cu Dreptul și calculatoare. Ándi a fost parte și din echipa Teatrului 74 în ultimii ani ai acestui teatru care a însemnat foarte mult pentru mișcarea independentă din România. Reconstituim traseul lui de la teatru la film și interesul lui de a explora viața în comun româno-maghiară. Aflăm cum a reușit să pună bazele unui sistem deschis de proiecte culturale, pe model AFCN, în oraș. Dacă ar fi să găsesc definiția proactivității, Ándi ar fi aia. Dar de la teatru independent și viața între AFCN-uri și turnee ajungem rapid la burnout-uri, cenzură financiară, mișcări protoauriste, ingerință politică, trecerea de la teatru la film. "Dacă tu alegi un manager la un teatru de stat pe patru ani, fă chestia asta și cu subvențiile pentru sectorul independent. Adică de ce una e tratată într-un fel și una e tratată altfel? Lasă-mă și pe mine să-mi fac un program pe patru ani și acordă-mi acea subvenție în funcție de asta." Pe lângă regretele mele din cursul acestui periplu e că nu l-am putut prinde pe Székely Csaba în oraș ca să întregim tabloul dramaturgiei mureșene deja consacrate. (Dar cu Csaba rămâne să ne auzim online, ulterior.)

Un alt regret e că nu l-am prins în oraș pe Cristi "Kuki" Bojan, actor la Teatrul 74, la FIX, la 3g HUB, dar și membru al echipei UAT. Kuki e un fel de legendă locală cu care am avut și eu norocul să lucrez la un moment dat. În schimb este aici Narcis "Zorro" Zamfir, ispravnicul cu inimă de aur care ne-a cucerit total în ultimele trei zile. Ne povestește despre a patra generație de artiști independenți din Mureș și ce înseamnă să fii ispravnic în acest context. Zorro încearcă să definească o misiune a teatrului care e forțat să existe într-o permanentă stare de impredictibilitate. Misiunea experimentală a 3¥g-ului este ilustrată prin Ciclopul, regizat de Adi Iclenzan, un spectacol-referință care revine din nou și din nou în povestirile echipei.

Îl sun pe Nicu Mihoc, care se pregătește de o premieră la Naționalul mureșean. N-am reușit din cauza asta să facem un interviu în scurtul timp pe care l-am petrecut în Mureș. Nicu mai joacă încă Decalogul după Hess, asta ca să închidem cercul care duce la Alina Nelega (textul piesei e de citit aici), la Teatrul Ariel, la începuturile Teatrului 74. (Eu n-am văzut încă revival-ul dar am prins originalul.) Rememorăm un drum făcut împreună în 2006, când revenisem de la MONDAY Theater Reenactment de la New York. Atunci am trecut împreună cu prietenul Voicu Rădescu să returnăm orga de lumini împrumutată de Teatrul 74. Voicu ținuse morțiș să zburăm cu orga, pentru backup. Nu am folosit-o nicio secundă la New York, dar așa am putut să-l ducem pe Nicu la o filmare pentru Restul e tăcere al lui Nae Caranfil. Nu voi uita niciodată ziua aia cu Nicu și Voicu, parcă desprinsă din Ulysses al lui Joyce. "A fost frumos cu 74", zice Nicu. "Frumos, dar vremurile alea nu se mai întorc."

12 mai 2025
Ajungem devreme în Cluj și găsim relativ ușor curtea-grădină a Reactor-ului. Pentru mine e prima dată aici. Din cauză că am fost un urmăritor-admirator de la distanță al demersului Reactor, am ținut foarte mult să avem acest spațiu pe harta periplului nostru cu Narative și intersecții performative. Este un spațiu despre care am povestit mult cu regizoarea și autoarea Leta Popescu în intersecțiile noastre de lucru și de drumuri, dar și cu scenografa Anda Pop, pe vremea când lucram la Anul Dispărut.1989.

Mă aud la telefon cu Alexa Băcanu, care mă ghidează grijulie înspre spațiu și programări de interviuri. Reactor-ul e în ședință. Și la ei ședințele sunt foarte importante pentru că aplică un model incluziv și deschis.

Primul lucru care mă impresionează este ideea de grădină în sine, o grădină a comunității artistice, dar și a publicului. (Mai târziu aveam să ne mai întâlnim cu o grădină teatral-comunitară, la Masca în București). Cu Oana Mardare, Doru Taloș & Mihai Păcurar ne întâlniserăm la București imediat după ce am jucat la Replika, dar acum putem să discutăm mai pe îndelete. Doru ne povestește despre cei 11 ani de Reactor, trecem prin etapele dezvoltării spațiului și descoperirile făcute pe parcurs. Și eu, și Cinty rămânem uimiți când aflăm că la începuturi Oana și Doru au invitat foarte mulți artiști timp de un weekend ca să le spună ce ar putea fi spațiul ăsta. Ce vis ar putea visa. Doru ne face cadou cartea Reactor 10, un volum colectiv coordonat de Ioana Hogman. Mă îndrăgostesc de conceptul ei. O arhivă extrem, extrem de subiectivă pe care o recomand. "Volumul Reactor 10 folosește prilejul împlinirii a 10 ani de activitate pentru a analiza teme și practici recurente, aflate sub semnul unei chestionări continue, care adesea exprimă nevoia unei schimbări sistemice în sectorul cultural. Totodată, publicația își asumă funcția de a formula intenții de viitor, enunțate individual sau adoptate unanim de colectivul din jurul spațiului."

Oana (pe care o văzusem pe ecran și în februarie la Berlinală, în Kontinental '25 al lui Radu Jude) ne face un tur al spațiului care ajunge să dureze înspre o oră. E o oră foarte scurtă, pentru că turul devine captivant. Cine s-ar fi gândit la cine comunitare, de exemplu? Self-care, transformarea paradigmei de producție înspre proces. În jur se ridică clădiri, clădirile devin amenințătoare și apăsătoare. Povestea cu arta care aduce gentrificare ascunde mereu o dilemă: artiștii se mută în spații în care își permit să creeze, spațiile creează comunități. Comunitățile adaugă plusvaloare întregii zone, valoarea imobiliară crește, la un moment dat (fără sprijinul și intervenția statului) piața evacuează artiștii. Iar spațiile urbane rămân fără fix ce le face atractive: oazele culturale. În mai puțin de două săptămâni vom descoperi un exemplu de coșmar în sensul ăsta în orașul universitar Iași.

Oprim mai repede decât ne-am dori turul, după ce ajungem și în pod, unde se află diferite decoruri și costume. Trebuie să montăm pentru că a doua zi e o repetiție a lui Petro Ionescu. Cătălin și Alex de la Reactor sunt și ei eficienți și foarte prompți. Cinty, foarte pretențioasă și pățită pe zona tehnică, e din nou impresionată, la fel cum a fost și de echipa 3g. Dar surprizele ei plăcute în lumea noii generații de tehnicieni nu se vor opri aici.

13 mai 2025
Înainte de 2025: Nouameapiesă? #4, Oana ni se alătură pentru un live pe Instagram.

Reprezentația e plină de energie, până la un punct. Punct în care simt că obosesc brusc. Ultima parte iese cam pe pilot automat, am o senzație stranie de alienare față de public.

Remarc că descopăr încă lucruri despre interacțiunea cu publicul și distanțele care se pot crea dacă nu sunt sută la sută prezent în interacțiuni. La Reactor am încercat să aplic ceva descoperit în repetiția tehnică. Să port un dialog cu proiecția sălii obținută pe ecran, în loc să discut direct cu oamenii din sală, chiar dacă nu le puteam vedea foarte bine fețele. Am crezut că e o găselniță super faină și m-am entuziasmat. Dar de fapt am remarcat în spectacol că doar adaug distanță. S-a produs o deconectare, în anumite puncte chiar o senzație de antagonism. Și așa partea a doua din show s-a consumat înainte de vreme.

La final mă revăd cu talentata dramaturgă și regizoare Ioana Toloargă (care are mai multe producții la Reactor). Cu Ioana m-am cunoscut cu un an înainte, la atelierul de dramaturgie de la ȘI Festival (ȘI încearcă să existe și anul ăsta și merită susținut și vizitat). Ioana îmi contrazice pesimismul cauzat de epuizare, ba chiar îmi transmite și mie o urmă de entuziasm. Încerc să privesc prin ochii ei spectacolul. Cosmin Manolescu e o altă intersecție neașteptată care mă bucură, o intersecție venită azi prin Cinty. Mă reintersectez și cu Ilinca Todoruț, care a scris despre Nouameapiesă?, versiunea online, în Performance Review. După ce a studiat la Yale și apoi a profesat în China, Ilinca predă studenților de la Teatrologie, la UBB, cursuri de estetica și politica teatrului. Ea contextualizeză fenomenul artistic în raport cu cele mai nevralgice dezbateri sociale ale istoriei și ale lumii contemporane. Prezența ei tonică e molipsitoare, rămâne să ne reconectăm la o bere.

14 mai 2025
Timpul nu are răbdare. Întârziem câteva minute la Facultatea de Teatru și Film de la UBB, din cauza unor sensuri mult prea unice din centrul Clujului. Până la urmă nu mai mult de 10 minute. Recuperăm rapid. Fac în sfârșit cunoștință cu Alexandra Felseghi. Facem și schimb de piese. Patru piese de teatru e acum pe biroul meu.

Curtea și spațiile din facultate arată extraordinar de bine, parcă n-am fi în România. Remarc că, pe alocuri, în orașul Cluj există astfel de zone, în care uiți pentru câteva secunde în ce țară ești. Sper ca secundele să devină ore în viitorul nu îndepărtat. Când poate Clujul va putea să-și rezolve și problema spațiilor locative într-un mod mai echitabil.

E al treilea atelier în care mă entuziasmează atitudinea și ideile studenților. În cazul de față, studenții de la Teatrologie, anii 2 și 3. După atelier, o cunoaștem pe Mara Sermășan, tehniciană dar și regizoare. Mara ne pune luminile pentru interviurile de după amiază. De fapt, ne creează soluții foarte bune de luminat. Cinty este entuziasmată să cunoască o tehniciană și decidem pe loc să o invităm și pe ea să ne dea un interviu.


După atelier luăm o pauză de masă împreună cu Miruna Runcan și Raluca Sas. Cu Miruna Runcan am o lungă relație de la distanță, am corespondat în diferite perioade, de pe vremurile dramAcum încoace. Îmi pare rău că niciodată nu am putut participa la o tabără Dramaturgia Cotidianului. La fel de mult cum îmi pare rău acum că nu am putut filma discuția noastră delicioasă de la masă, în care trecem printr-o istorie subiectivă fascinantă a Dramaturgiei Cotidianului, taberele, revista și festivalul Man.In.Fest (care te bagă la idei) și multe altele. Când ne întoarcem la școală, continuăm discuția pe cameră. Raluca Sas ne povestește ce înseamnă dramaturgul în sens german. Ni se alătură apoi și Alexandra (Felseghi), descoperim împreună afinități și influențe comune. Ne lungim, umplem noi harduri cu filmări. Aproape uităm că suntem invitați la TVR Cluj, în direct.

Încărcăm rapid echipamentul în mașină. Cinty conduce într-o cursă contracronometru înspre studiourile TVR. Cursa este legală însă, în limite de viteză și cu centurile de siguranță puse. În cele din urmă ajungem cu un minut înainte să intrăm în direct. Ne puteți vedea aici, de la minutul 17.35.

După emisiune, mă văd la berea cu Ilinca (Todoruț). Discutăm despre viața în Cluj și diferențele academice și culturale între Yale (New Haven), China și Cluj. O altă discuție pe care regret că n-am putut-o păstra pe film. Dar sper să fie doar un început al unui proiect viitor de cercetare.

15 mai 2025
De dimineață vorbesc la telefon cu Gianina Cărbunariu, și ea fostă dragă colegă în dramAcum și una dintre cele mai tari regizoare și autoare de teatru pe care le avem. (E amuzant că ultima dată am lucrat împreună tot în Cluj, la Roșia Montană - pe linie fizică și pe linie politică). Gianina predă de mai mulți ani la catedra de Regie de la UBB. Din cauza unor schimbări de program stabilim să ne auzim pe liniște, în București, după ultimul spectacol de la Masca. Amândoi suntem neliniștiți de alegerile care vin. Schițăm planuri de urgență și povestim impresii. Până la urmă nu ne-am mai auzit de câțiva ani. O întreb despre experiența ei ca manageră a Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. Zboară o oră fără să ne dăm seama.

Reajung la Reactor, unde le intervievăm pe Alexa Băcanu și Petro Ionescu. Alte două dramaturge pe care le-am urmărit cu admirație de la distanță. Regăsesc extrem de multe puncte comune în discuția cu fiecare dintre ele, de la pop culture și experimente stilistice până la frici, anxietăți, tip de abordare a discursului critic. Petro tocmai repetă la ultima parte din trilogie, Partea 3. Solidaritatea. Conexiunile rămân deschise.

Ajunge și Mihai Păcurar cu care ajungem să facem - nu știu cum - unul dintre cele mai emoționante interviuri. Constatăm că ne știm din zona Green-ului de mai mult de douăzeci de ani. Eu îi tot spun Mițu, ca pe vremuri. Cu Mițu scenograful m-am tot intersectat. El a făcut afișul de la The Sunshine Play, video-ul și scenografia pentru Bucharest Calling, decorul și afișul la Ziua futută a lui Nils/Nils' Fucked Up Day, scenografia la Târgoviște de jucărie. În revista TATAIA s-au născut textele care au stat la baza piesei mele Imposibilitatea apropierii. Dar pe Mițu regizorul l-am cunoscut abia în aprilie, când am văzut spectacolul extrem de interesant despre care am vorbit în prima parte, Orizontul evenimentelor, unde a obținut o ciudățenie exact pe gustul meu. Lui Mițu i se spune Mihai la Cluj. Mihai este și autorul identității grafice a Reactor-ului. Vorbim despre reinvenții, reînceputuri. Reimaginări a ce poate fi acest fenomen efemer-etern numit teatrul. Implicare comunitară și politică. Deja e o constantă să aud cum membrii generației noastre se pregătesc pentru o nouă zonă de existență - e o renunțare sau pur și simplu doar o nouă zonă de devenire?

A început iar ploaia și o culegem pe Mara, tehniciana, din oraș. Interviul cu ea are loc în mașină. E reconfortant să auzi că cineva care are doar 23 de ani poate avea o perspectivă atât de tonică și realistă asupra realității. Nu idealizează, dar nici nu disperă. Aș vrea să putem publica interviul cu ea integral într-o arhivă deschisă. Ar fi ca un mesaj perfect și pentru generația ei, și pentru generația noastră. Cu cât mă gândesc mai mult, cu atâta realizez că sunt deja câteva interviuri din care o să-mi pară rău că va trebui să alegem doar câteva fragmente.


Mergem cu Mara să mâncăm la Vărzărie. Acolo ne revedem și cu Anda Pop, o altă dragă scenografă cu care am lucrat la Sfântul din Sfântu Gheorghe, Anul dispărut.1989 și instalația NoulVechiAcasă. Nu facem un interviu filmat cu Anda pentru că la ora aia târzie nu mai suntem nici unii dintre noi în stare. Dar ajungem să vorbim despre pierderea unor oameni foarte apropiați și dragi, despre cum se poate merge mai departe, despre viață și moarte. (Discuția asta, neașteptat de tandră, dusă verbal în special între Anda și Cinty, îmi va reveni în destul de scurt timp în minte, într-un microbuz pe ruta Iași - Piatra Neamț, ca un ecou straniu.)


16 mai 2025
Trecem hotarul Țării Lăpușului și ne găsim drumul înspre sediul Sub Stejar, în casa bunicilor regizoarei Silvia Roman (cu care m-am intersectat lucrând la proiectele 1.SalvationKit și Min(d)ing). Silvia a regizat, printre altele, Fetița Soldat de Mihaela Michailov, la TNB, un spectacol care se joacă cu succes și azi. Ea lucrează într-o zonă foarte dragă mie, îmbinând site-specificul, performance-ul imersiv și participativ.

De Sub Stejar am aflat chiar de la ea în pandemie, când m-a și invitat să țin un atelier acolo. Numele asociației vine de la stejarul vechi de aproape o sută de ani din curtea casei bătrânești. Aici puteți să citiți câte ceva despre experiența Silviei în Maramureș. Tot aici a avut atelierul binecunoscutul sculptor Mircea Roman, unchiul Silviei. Din păcate, în fiecare vară din 2021 încoace am avut de lucru și cumva drumurile nu s-au mai legat. De data asta însă am reușit să ajungem.

Și aici este momentul să inserăm pisici. Șmecherul și nonșalantul Cipi care ne conduce prin curtea din spate. Dar și câini foarte simpatici, cum ar fi Nor, Golden Retrieverul cel plin de energie. Sau Ghinduță, hamsterul.

Silvia și Bogdan Balea (muzician, compozitor), inițiatorii Sub Stejar, își propun să le ofere copiilor și adolescenților din Târgu Lăpuș oportunități de a se exprima artistic și de a învăța prin artă. Accesul la evenimente culturale e redus în oraș. De exemplu, cel mai apropiat loc cu teatru de Târgu Lăpuș este Baia Mare, la peste 50 de kilometri. Povestea lor îmi aduce aminte, tangențial, de cea de la Convivial, din Câmpulung - acolo Cristina a simțit o nevoie similară de a le oferi copiilor și părinților oportunități de educație prin artă.

Imediat după ce ajungem, Silvia ne face un tur subiectiv al Lăpușului. E o poveste binecunoscută, pe modelul facerea de bine... Ca de obicei idealul este ca autoritățile să nu încurce, mai degrabă decât să ajute. Vizităm spațiul mai mic unde se țin atelierele Sub Stejar de obicei. Un fel de cutie magică, plină de imaginație și instrumente muzicale. (Între timp a fost eliberat, totul s-a mutat în noul spațiu).


Apoi ajungem la noul spațiu, unde Bogdan lucrează de zor. Aflăm că va fi inaugurat chiar cu atelierul nostru de autoficțiuni participative, ceea ce ne onorează. Îmi aduce aminte de spații similare din Berlin. Dar și de Replika la începuturile ei. Aflăm cu mai multă sau mai puțină uimire că Sub Stejar închiriază acest spațiu, sprijinul din partea autorităților locale fiind încă mult, mult prea firav. Mă întreb dacă autoritățile au puterea de a realiza măcar ce potențial imens are un astfel de loc. Într-o lume mai responsabilă, stART, Centrul de Creație pentru Copii și Adolescenți e un model care nu numai că ar trebui susținut de oraș, ci și importat și replicat de fiecare municipalitate și comună din România, cu sprijinul programatic al Ministerelor Culturii și Educației.


17 mai 2025
Atelierul pentru adolescenți m-a ținut treaz niște nopți bune. Am scris o structură și niște exerciții speciale, dar mă tot întrebam dacă voi reuși să comunic cu niște puști dintr-o generație complet informatizată, dintr-un orășel care nu le oferă resurse culturale. Stresul meu se disipează în primele zece minute. Pornim de la bilețele anonime cu cea mai mare problemă cu care se confruntă ei azi. Răspunsurile sunt emoționante. Cel mai impresionant răspuns, mai ales la puști de 16-17 ani, este teama de eșec. Cred că asta ne spune multe despre locul unde am ajuns ca societate și presiunile imense cu care se confruntă adolescenții azi în România.

Devenim parteneri de creație. Folosim ca regulă de aur permisiunea de a greși. Și am surpriza că primim niște propuneri de spectacole imersiv-participative incredibil de ingenioase. Printre ele un murder-mystery în liceu sau un treasure hunt în muzeu, cu niște twist-uri extraordinar de creative.

Mulți dintre adolescenți trebuie să-și prindă microbuzele de la ora 3. Majoritatea stau în sate din jur. Silvia și Bogdan ne povestesc în interviuri despre cei aproape patru ani în care au dezvoltat această comunitate creativă. Mai târziu, facem un foc lângă stejar. Silvia visează să facă Micul Prinț și îmi povestește despre aventurile ei ca regizoare în teatrele de stat. La lumina focului ne gândim la viitor. Va reuși Sub Stejar să existe și dincolo de 2025? Bogdan pare cel mai optimist. O lună mai târziu văd fotografiile astea.


18 mai 2025
Înainte să plecăm înspre Satu Mare, avem timp să vizităm frumoasa biserică de lemn din Stoiceni. Ne apucă grindina și privim în tăcere liniștea.

Azi e ziua votului. Stăm cu inima la gură. Ne îndeplinim această datorie civică în Târgu Lăpuș. Bogdan ne recomandă o oprire la cafea în Baia Mare, la SHURA, o nouă cafenea cu teatru la care puteți poposi dacă vă nimeriți pe acolo. E momentul pentru mine să revăd acest oraș, după ce ultima dată am fost acolo în 2008, când am scris Povești adevărate complet inventate despre Baia Mare. Aproape nu-l mai recunosc.

Aproape ca o ironie a poveștii, la SHURA se joacă un Micul Prinț făcut de cei de la Magic Puppet din Cluj (foști membri ai Mini Reactor). Schimbăm contacte și povești cu Ștefan, tizul meu de la Shura. Poate vom face o altă documentare despre noi spații independente. Codruța Cadar de la Satu Mare mă sună să mă întrebe pe unde suntem.

Ne grăbim la Satu Mare să prindem premiera de la INEVITABIL, un spectacol foarte antrenant de teatru-dans muzical creat de Baczó Tünde, cu muzică de Cári Tibor. Tünde a făcut coregrafia la Orașul Paralel: Iosefin, iar Tibi muzica la întreaga trilogie de la Timișoara. Ne bucurăm de revedere. Prietenul Ovidiu Caița se bucură de reîntâlnirea noastră, prima dată după 2021, dar cu un ochi stă la telefon. Exit poll-urile stau să apară.

După, la petrecerea post-premieră așteptăm înfrigurați rezultatele alegerilor și discutăm rezultatele parțiale. Imediat după miezul nopții vine rezultatul final, matematic. Glonțul ne-a trecut - iarăși - pe la ureche. Rămâne cu semnul întrebării dacă, evitând un dezastru naționalisto-fascistoid, cultura va fi resuscitată sau, dimpotrivă, sacrificată pe altarul tăierilor bugetare.

Nu vom afla răspunsul acum, la mijlocul drumului. Dar ce vom afla în partea următoare a jurnalului e cum se face teatru pe graniță, la ce răscruce de drumuri se află Auăleu din Timișoara, care tocmai a împlinit două decenii de existență, câte spații noi se construiesc în Sfântu Gheorghe și ce se mai întâmplă cu Teatru FIX din Iași.



Jurnalul de drum face parte din proiectul Narative și intersecții performative, produs de Asociația Narative și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național. Acest proiect nu reprezintă neapărat poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă pentru conținutul proiectului sau pentru modul în care rezultatele sale pot fi utilizate. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.