Cu tinichele așezate ierarhic pe niște schele roșii, construite cu buget minim și efect maxim de scenografa Erika Márton (decoruri și costume), Richard al III-lea este un spectacol cu două premii UNITER 2025 (Pentru cel mai bun spectacol și Pentru cea mai bună regie: Albu István), o producție a trupei Harag György a Teatrului de Nord Satu Mare (cu premiera în ianuarie 2025), o adaptare a lui Vecsei H. Miklós după William Shakespeare, care s-a jucat de curând (sîmbătă 30 august 2025) la Constanța în cadrul festivalului SEAS 2025.
Scena ne propune un regat dispus pe verticală, construit din țevi ca o colivie deschisă. În regat, nicio ușă, but The Doors. În prim plan, la microfon, clocotind în lumina reflectoarelor, un Richard III ale cărui infirmități nu-l pot propulsa în mod firesc pe schele. La parter, tobele (de tinichea, cu bătaie lungă, metaforic vorbind) și pianina cu clapele călărind acustic spinări de furtună. La primul nivel, chitările, basul, saxofonul și tronul. Vai, tronul, nimic mai mult decât un vas alb, impecabil, de veceu, frizând ironic igiena puterii! În timp ce ultimul nivel al regatului, cel la care regele nu poate nicicum ajunge, este rezervat de o parte trompetei (îngerilor!?, tot de tinichea!?), de cealaltă parte, imaginii desacralizate a unui biet popă (de țară!?) călare pe o biată bicicletă.
Iată viziunea regizorală a lui István Albu, care transpune figura distorsionată a lui Richard III, dinspre filtrul unui Shakespeare lucid, direct prin ușile rotative, halucinante ale unui Jim Morrison, călărind furtuna istoriei către actualitate. Din sală, te simți parte din regatul acestei lumi injectate cu o supradoză de putere, o lume care a tras pe nas paranoia de a remodela totul după chipul hidos și asemănarea schiloadă a unui tiran.
Totul e strâmb în regatul Angliei. În jurul tronului, toți sunt indezirabili. Fiecare în felul lui e malformat de halucinații regale, context în care moartea lui Eduard al IV-lea (Attila Diószegi) rămâne doar un pretext, un trigger ce scoate la iveală hidoșenia din fiecare personaj.
Regina Margaret, întrupată expresiv de Blanka Moldován, păstrează mult din bufonul de la curtea regală: își joacă lucid nebunia, își acompaniază vocal călăul soțului și al fiului ei, cântă (divin) la clape, poartă pe cap coroana din oase a propriului fiu ucis și păstrează în atitudine, dar mai ales în vestimentație tăria de caracter, regalitatea, puterea, dar îmbrăcate de-a-ndăratelea, căci turul și cracii unui pantalon princiar îi acoperă umerii, bustul, în timp ce redingota își odihnește poalele de pe umeri pe spinare, lăsând gulerul și mânecile să-i atârne ponosite, obosite, pe post de trenă în aer, în semn de abandonare.
Lady Anna este inițial o voce tragică și pentru câteva momente în economia spectacolului, la propriu, chiar vioara întâi a evenimentelor (minunată măiestrie de arcuș a Evelinei Budisza!), dar măsura dramatică a personajului o dă scena puternică a împrăștierii cenușii soțului ei în curenții ventilației artificiale (și artificioase) a istoriei. Dust in the Wind și nimic mai mult. Richard va obține deci de soție ceea ce merită, ceea ce i se potrivește mănușă (pe mâna lui chircită, diformă), anume pe frumoasa, tânăra, văduva Anna cea tăvălită prin și murdărită cu cenușă de rege.
Nici regina Elisabeta, soția regelui Eduard al IV-lea, nu distinge mirajul puterii de pericolul ratării. Îmbrăcată casual în pantalon office cu dungă, purtând cu noblețe un șal din blană albă, fină, semn al eleganței regale, locul ei este la etajul tronului, pândind de sus jocurile, intrigile și boala soțului ei. Halucinația puterii îi este cumva mai presus de instinctul matern, pentru că după moartea regelui Eduard nu se arată preocupată întâi să-și protejeze copiii: o fiică și doi fii, din care unul, Prințul de York, e chiar moștenitorul tronului. Stella Rappert-Vencz este o Elisabeta rece, autosuficientă, care pare că are un plan sigur, acela de a pândi moartea soțului pentru ascensiunea fiului. Dar siguranța, încrederea și aroganța autosuficienței sunt dușmanii puterii, care cere de fapt și predispune la încrâncenare, scenarii și luptă.
De partea ei se află Hastings, susținătorul loial al Casei de York, singurul englez tipic de la curtea regală care își sacrifică timpul pentru datoria de a păzi cu intransigență, consecvență și principialitate tronul. Același tron pentru care va fi sacrificat și pe care își va culca cu demnitate capul pentru a îi fi retezat. Căci tronul puterii fără limite e, nu doar la propriu, un veceu. În rolul lui Hastings se pliază sobru ca statură, ținută și fizionomie Gergő Frumen, singurul actor din spectacol care nu trebuie să-și gliseze personajul către excese, bufonerie, ridicol sau derizoriu. Pentru că Hastings nu face compromisuri, nu e părtaș la intrigi, uneltiri sau comploturi. Ceea ce totuși nu îi va folosi la nimic, de vreme ce, în final, e nevoit să-și scoată ochelarii, să accepte că a pierdut și să se lase decapitat, nu înainte de a declama că propriile convingeri, principii, credințe care i-au servit ca reper s-au dovedit de fapt inutile, în mijlocul atâtor anomalii, jonglerii, bufonerii. Ținuta lui impecabilă, de pildă, contrastează vizibil cu treningul alb, fancy glamour, al moștenitorului de drept al tronului, Prințul de York - un puștan răsfățat, de bani gata, teribilist, habarnist și necopt (Jankó-Szép Tamás inv.)
Inedită în montarea lui István Albu este și prezența celor trei "grații" zănatice, dar simpatice, care încorporează în spectacol multiple roluri. Ágnes Keresztes, Barbara Bogár, Johanna Bándi joacă la vedere rolul de Cetățeni, ba tâmpi, împiedicați, certăreți, guralivi, ba serioși, implicați, preluând zvonistic, pentru un necesar efect de distanțare, scenele sângeroase, cu așa-zis impact emoțional, din spatele cortinei. Tot ele sunt și behind The Doors, asemeni unor cutii de rezonanță, ecoul vocal al lamentațiilor lui Richard care-și cântă vulnerabilitățile la microfon: People are Strange, When your a stranger, Faces look ugly, When your alone; When your strange, No one remembers you name... Dar momentul lor cu adevărat spectaculos este interacțiunea cu publicul, cu noi toți, care suntem la fel de vinovați că asistăm doar ca spectatori pasivi la jocurile de putere de pe scena politică. Se aprind luminile în sală și Cetățenii lor fac dinamic transferul responsabilității civice de pe scenă către noi, spectatorii. Ni se cere să îl validăm pe Richard, suntem asaltați, momiți, ni se aruncă bucăți de carne, la propriu, cele trei "grații" funcționează ca niște agitatori de mulțime, ni se strigă, ni se cere, suntem zgândăriți, întrebați dacă îi recunoaștem puterea, legitimitatea încoronării, tăcerea noastră este distorsionată de instigările lor pentru ca, în final, Cetățenii lui să îi poată confirma autoîncoronatului rege că poporul îl vrea. Cu alte cuvinte, István Albu reușește aici un defect de distanțare de mare efect!
Am lăsat la final elementul cel mai valoros și mai suculent din spectacol: efectul inedit al suprapunerii artelor pe care îl construiește impecabil regizorul în transpunerea scenică a unui personaj emblematic al istoriei și dramaturgiei universale: Richard III. Și nu pot să nu mă întreb oare câți Richarzi și-au jucat în tot acest timp încrâncenările regale pe scenele mici și mari ale teatrelor lumii, fără să aibă cine le ține calul când ei voiau regatul.
În montarea lui István Albu, Csongor Zolt Nagy este un Richard III halucinant de original, care dă glas unei vulnerabilități umane teribil de perene: nevoia de validare. De care toți avem nevoie în fiecare zi. În compensare. Pentru că suntem sau ne simțim vulnerabili. Așa că unii muncesc permanent, meticulos, conștiincios și conștient pentru a o obține. Alții forțează mâna sorții, în încercarea de a-și piti vulnerabilitatea sub masca puterii. Din categoria celor din urmă fac parte tiranii. Dar și artiștii. Toți, personalități histrionice, cu aceleași vulnerabilități, dar alte modalități de expresie. Care în viziunea lui István Albu găsesc un numitor comun în egalitatea Csongor Zolt Nagy - Richard III - Jim Morrison. Întocmai ca în compozițiile trupei The Doors, unde rockul clasic întâlnește acid jazz-ul, bluesul depresiv și rockul psihedelic. Expune-te la cea mai profundă frică a ta; după aceea, frica nu mai are nicio putere, ea se micșorează și dispare. Ești liber. Cam așa arăta maniera în care solistul trupei The Doors își confrunta vulnerabilitățile. Pentru că cel mai important tip de libertate este să fii ceea ce ești tu cu adevărat. Și totuși, ajungem adesea să ne schimbăm realitatea pentru un rol. Să ne schimbăm felul de a simți pentru un act. Să renunțăm la capacitatea de a simți, iar în compensare să ne punem o mască. Mă consider un om inteligent și sensibil, dar cu un suflet de clovn, care mă obligă mereu să o dau în bară în cele mai importante momente. Iată histrionul din Jim Morrison, din Richard III și, de ce nu, din fiecare dintre noi.
I hear a very gentle sound: The scream of the butterfly... When the music's over, Turn out the Lights, Turn out the Lights, îl auzim pe Richard III cântând pe scenă, singur în lumina reflectoarelor, în fața schelelor roșii, greu accesibile, contopit cu propria vulnerabilitate. Fiindcă s-a născut și diform, și ultimul dintre fiii regelui-tată, fără prea mari șanse nici la o viață normală, nici la tron. O vreme, bunătatea îi ține loc de mască pentru trupul schilod. Își construiește astfel, conștient, meticulos, validarea celorlalți, șansa la o viață normală. Dar pentru putere și tron se cere un alt tip de histrion. Așa se naște tiranul, un alt fel de mască pentru înstrăinarea de propriul eu. Cât de bine se potrivesc aici ca semnificații The Doors, ușile care fac tranziția între zbaterile interioare și calmul convențional al măștilor exterioare:
Riders on the storm
Into this house, we're born
Into this world, we're thrown
Like a dog without a bone
An actor out on loan
Riders on the storm
Ce face inedit și foarte valoros acest spectacol? Muzica live a trupei The Doors, nu doar interpretată, ci de-a dreptul trăită de Csongor Zolt Nagy, alias Jim Morrison, alias Richard III, acompaniat de formația de actori extrem de talentați ai trupei Harag György: Evelyn Budizsa (voce, vioară), Máté Erdei (bas), Zsolt Attila Péter (chitară), Zsolt Orbán (percuție), Blanka Moldován (clape, voce), Stella Rappert-Vencz (clape, voce), Szilárd János Szabó (saxofon, percuție), Tibor Gál Bodea (trompetă).
The killer awoke before dawn
He put his boots on
He took a face from the ancient gallery
And he walked on down the hall
A horse, a horse, my kingdom for a horse... Aproape că nu-l mai auzim. Pentru că toți caii și-au risipit deja călăreții-n furtună. This is the end, beautiful friend. This is the end,
my only friend. The end.
(foto: Tibor Jäger)